Aron Mayer

În 1932 – 1933, arhitectul de origine armeană Kriakir Navasartian a proiectat  pe Calea Rahova nr. 228 (străzile Corneliu Popeia și Rădiței), o parcelare compusă din 51 de imobile pentru investitorul Aron Mayer.Informațiile din arhive și din monitoarele comunale reconstituie istoria construirii locuințelor din această parcelare, una dintre parcelările care pot rivaliza cu Vatra Luminoasă, cea mai cunoscută parcelare modernistă din România.

Context

În anii treizeci, modernismul câștiga tot mai mulți adepți în rândul artiștilor, arhitecților și urbaniștilor bucureșteni, iar primii comanditari ai proiectelor realizate de aceștia făceau parte din elita financiară sau politică. După o serie de experimente la sfârșitul anilor douăzeci în special în domeniul vilelor, arhitecți precum Horia Creangă au extins proiectul modernist spre masele tot mai mari de locuitori care ajungeau în București. Astfel, în 1933, Casa Construcțiilor începea construirea Parcelării Vatra Luminoasă, în care arhitecții Ioan Hanciu și Neculai Aprihăneanu prevăzuseră construirea a peste 600 de imobile cu certă influență modernistă, iar în 1937, Horia Creangă semna planurile pentru locuințele tip de pe Victor Manu, construite de Primărie pentru artiști și ziariști. În același an, arhitectul Marcel Iancu proiecta pe terenul deținut de tatăl său, Herman Iancu, Parcelarea Trinității (Max Popper) o serie de 11 imobile de aceeași factură.

Calea Rahovei nr. 228, Sectorul III Albastru

Legea administrației din 1925 a generat o serie de schimbări printre care și împărțirea Bucureștiului în sectoarele Galben, Negru, Albastru (din care făcea parte și Calea Rahovei), Verde și Roșu. Acestea aveau propriile Primării și Consilii Comunale, introduse cu scopul de a ușura administrarea orașului. Însă aceste modificări au generat o serie de dispute în privința autonomiei pe care aceste sectoare o aveau față de Consiliul General. Formulările ambigue din legi și puterea de facto a primarilor sau consilierilor au contat, în numeroase cazuri, mai mult în luare deciziilor decât litera legii. Din punct de vedere al arhitecturii și urbanismului, deciziile Comisiilor Tehnice aflate în subordinea Consiliilor de Sector sau General se bazau pe Regulamentul de Construcții și Alinieri, intrat în vigoare în ianuarie 1928. Concomitent, se instituia o Comisie Specială pentru a întări Regulamentul și de a îi urmări aplicarea. În ciuda eforturilor de a corela dezvoltarea urbană, Regulamentul a fost criticat de inginerul Cincinat Sfințescu, pe motiv că nu conținea suficiente prevederi legate de regimul parcelărilor. De altfel, ambiguitățile Regulamentului împreună cu cele administrative au creat o serie de tergiversări și încălcări de legi care au întârziat construirea locuințelor.

Istoria parcelării

Studierea parcelării Aron Mayer oferă o importantă perspectivă asupra tensiunilor dintre primăriile de sector și cea generală. În 1932, Societatea de construcții “V.A. Ureche” cerea avizul Comisiei Tehnice a Sectorului III Albastru pentru parcelarea unui teren din Calea Rahovei 228. La 11 Aprilie 1932, planurile erau refuzate de către Comisiei Specială pentru Aplicarea Regulamentului, care cerea lățirea străzii nou-deschise (redenumită Popeia în 1935) de la 10 la 12  metri, pe baza articolului 7 din Regulament care stipula explicit: „lărgimea străzilor, conform prevederilor regulamentului organic, menținută prin constituțiune, va fi de cel puțin 12 metri, afară de străzile de lungime maximă de 100 m, declarate de interes local de către comisiunea specială, care vor putea avea 10 metri.” Motivul pentru care societatea cerea atât o lățime mai mică străzilor, cât și posibilitatea de a proiecta locuințele pe aliniamentul trotuarului era determinat de dorința de a proiecta un număr mai mare de case. Decizia de a reduce lățimea străzii nu era pe placul noului proprietar al terenului, Aron Mayer, care a recerut examinarea planurilor,primind, în cele din urmă, aprobarea ajutorului de primar D. I. Niculescu de a începe lucrările, în ciuda faptul că parcelarea nu fusese avizată de către Comisia pentru Aplicarea Regulamentului.

Ca urmarea a acestor controverse, la 16 Mai 1933, Consiliul General s-a sesizat și a organizat o întâlnire la care ajutorul de primar D. I. Niculescu era chemat pentru a da explicații pentru decizia unilaterală și implicit, ilegală, de a aproba parcelarea fără consimțământul Comisiei. Primarul Dem Dobrescu insista pentru oprirea lucrărilor și modificarea planurilor de parcelare, considerând că, “în ceea ce privește parcelările și lucrările edilitare, autoritatea comunală trebuie să aibă o normă neschimbată – deoarece trebuie formată și în Capitală mentalitatea “legalitară” (sic!) și că “Administrația Comunală trebuie să fie severă în reprimarea tuturor încălcărilor de regulament.” Pe de altă parte, consilierul Anghel Dumitrescu atrăgea atenția că, deodată de autoritatea de sector aprobase parcelarea, vina cădea pe primăria de sector, nu pe proprietar, iar acesta nu ar trebui să plătească pentru neclaritățile legale. Acesta era și punctul de vedere al lui D.I. Niculescu care adresa întrebarea „dacă un cetățean trebuie să sufere, să fie sancționat, din conflictul sau deosebirea de concepții dintre Municipiu și Sector.” De aceeași părere era și consilierul G. Manea care susținea “că ar trebui admonestat Consiliul Sectorului III, pentru că ar fi păcătuit în contra normelor edilitare, dar din această cauză nu e drept să sufere cetățenii și cere să se treacă cu vederea această parcelare pe lângă alte lucruri care nu sunt perfecte în București.” Consilierii Em. Dan și Calypso Botez considerau că Primăria trebuia să intervină și să oprească lucrările, iar Primarul Dem Dobrescu invoca principialitatea drept cea mai importantă caracteristică după care ar trebui să se ghideze Municipalitatea: “ la comună nu se poate lucra decât după principii.”  Monitorul Comunal prezintă poziția lui Dem Dobrescu: “Domnia sa protestează în mod pasiv în contra acestei călcări a legii, a regulamentului și a esteticii – nu dă ratificare (deoarece este o călcare a regulamentului) și lasă cetățenii fără ratificare. Domnia sa declară că lasă sectorul să facă ce vrea, să lase să lucreze mai departe. Dl G. Aslan adaugă că decizia consiliului de sector e definitivă întrucât autoritatea tutelară nu s-a pronunțat în 30 zile.” Așadar, parcelarea intra în legalitate întrucât expirase termenul în care Primăria putea interveni.

Arhitectura și locuitorii

Deși fără avizul final, arhitectul Krikor Navasartian a început proiectarea și ulterior construirea caselor. Navasartian era un tânăr arhitect de origine armeană, născut în 1900, căsătorit în 1931 cu Vartinica Gheragoș. În București, în 1933, semna planurile și pentru alte clădiri precum cele de pe Nifon 20 (în același sector), Petru Cercel 4 și Rădăuți 4 (nelocalizat). Din punct de vedere arhitectural, casele sunt caracterizate printr-o compoziție simetrică, cu elemente comune, în ciuda tipologiei diferite, precum ferestrele rotunde, inspirate din hublourile pacheboturilor, volumelor orizontale. Casele nu sunt retrase de la aliniamentul străzii și sunt cuplate câte două. Tipurile depind de numărul de etaje, întrucât există case parter, cu etaj și chiar și cu două etaje, iar suprafața lor era de cel puțin 82 m.p. Unele dintre ele au și balcoane, altele sunt caracterizate prin proiectarea unei case a scării marcată de ferestre pătrate și cu o fațadă principală compusă din trei volume, retrase succesiv de la aliniament. Intrările sunt pe laterală în aproape toate cazurile.

Puține date reies din arhive despre locuitorii parcelării. Consemnarea atentă a mariajelor în paginile Monitorului Comunal împreună cu cele câteva autorizații de construire acordate individual de către Primăriei în 1933 certifică faptul că în parcelare locuiau militari și funcționari. Astfel, pe strada Popeia (pe partea stângă) la parcela cu numărul 4 locuia Nora Igner, la numărul 8, Maria Ion Barbu, iar la numărul 14 locuia Ana Vasilichia Vișănescu. Pe partea dreaptă, la prima casă (parcelare 36) locuia funcționarul U.C.B. Nicolae Jean Stanef, iar la numărul 52, Ștefan Adamescu. Pe strada Rădiței, lotul 32 îi aparținea lui  H. Winert, ulterior Stelianei Tănase.

Construirea a durat un singur an, iar beneficiarii s-au mutat în noile case, începând, cel mai probabil, în primăvara anului 1934. În ciuda problemelor de avizare, parcelarea Aron Mayer reprezenta la începutul anilor treizeci probabil prima parcelarea de locuințe tip de factură modernistă. În ciuda acestor calități, parcelarea nu se găsește pe lista monumentelor istorice.