Ghencea

Parcelarea Ghencea a fost edificată de Consiliul Comunal, pentru proprii angajați

Istoria avizării

În 1929, după douăzeci de ani de la înființarea Societății Comunale pentru Locuințe Eftine, instituțiile publice și municipalitatea bucureșteană își pierduseră încrederea în capacitatea acestei instituții de a rezolva criza locuirii din București. Între 1910 și 1929, Societatea construise doar 2,000 de locuințe, într-un ritm de construire de 100 de locuințe pe an. În același interval, populația Bucureștiului se dublase, ajungând la 600,000 de locuitori. Prin urmare, autoritățile au căutat și alte soluții pentru rezolvarea cazării locuitorilor precum împroprietărirea funcționarilor cu loturi de case aflate în parcelările de la periferia orașului (Băneasa, Dămăroaia, Chitila) și înființarea Casei Autonome a Construcțiilor. În acest context, Primăria Municipiului București demara construirea unei parcelări de locuințe tip pentru muncitori și mici funcționari, în vederea rezolvării acestei probleme.

Cronologia avizării

Această inițiativă aparținea noului primar, Dem Dobrescu, aflat în primul an al celui de-al doilea mandat (după cel din 1912). Terenul ales de către Consiliul General și de primar se afla în cartierul Ghencea, la intersecția Căii 13 Septembrie cu străzile Drumul Sării și Petre Ispirescu (astăzi, Antiaeriană), lângă cimitirul Otoman (astăzi, Cimitirul Civil Ghencea). Proiectanții au deschis trei străzi, între strada Antiaeriană și bulevardul  Ghencea, astăzi denumite Tămășoaia, Panterei și Vâlcele, unde au construit 50 de locuințe „populare”. Patruzeci dintre acestea erau cu două camere și bucătărie (inițial pentru muncitori) și zece locuințe cu patru camere, bucătărie, pivniță și spălătorie, pentru intelectuali.

Punerea pietrei fundamentale a noilor locuințe a avut loc la data de 22 Septembrie 1929, iar finalizarea lor a durat până în primăvara anului 1930. În decembrie 1929, primarul a organizat o inaugurare parțială a acestora, iar Realitatea Ilustrată prezenta pe larg aspecte de la această recepție. Redactorii articolului plasau construirea acestor case pe fondul crizei locuințelor, în contrast cu inițiativele precedente: “o adevărată minune s-a petrecut la una din periferiile metropolei noastre prin ridicarea rapidă a unui cartier model de locuințe ieftine pentru muncitori, mici funcționari și intelectuali, grație frumoasei inițiative luate de dl Primar Dem Dobrescu. […] Autoritățile chemate a se îngriji cu acest soi de lucrări au ieșit din tradiționala indolență și-au pornit cu temei la lucru.” Mai mult, redactorii subliniau importanța distribuirii acestor case către clasele vulnerabile și elogiau inițiativa primarului, care, “dându-și seama că există o criză de locuințe numai pentru cei într-adevăr nevoiași, care din diferite motive de natură economică n-au capacitatea de plată corespunzătoare chiriilor exigente, din centru, a purces la construirea de case mici, solid făcute și judicios împărțite, căutând să satisfacă și exigențele de confort și igienă, absolut indispensabile oricărui om civilizat.” De asemenea, articolul sublinia faptul că primarul a fost ajutat de către consilierul B. Magder (“care într-un timp foarte scurt i-a indicat posibilitățile și soluțiile practice pentru realizarea acestui fericit început”) și consemna și arhitectul care s-a ocupat de proiectarea caselor și supravegherea lucrărilor, I. Bozianu. Primăria a încredințat lucrările antreprizei inginerului G. Marguliu, „care, printr-o organizare desăvârșită tehnică, modernă, a reușit într-un scurt timp să ducă la capăt ridicarea acestui cartier.” Proiectarea de locuințe înconjurate de grădină reprezenta  o continuare a idealului de locuire în București, dar și o critică a condițiilor grele de locuire de la acea dată: “o locuință modestă, igienică și ieftină, încadrată într-un ansamblu de grădini, – adevărate izvoare de sănătate – și cu mijloace lesnicioase de construcție, iată ce-i lipsește păturii mijlocii și nevoiașe a Capitalei noastre. Aceste cartiere se pot crea în actualele periferii ale Bucureștiului, care constituie tablouri rușinoase și hâde ale capitalei și care au case incomode împrejmuite cu spații libere fără sfârșit, acoperite cu gunoaie.”

Critica parcelării

Însă elogiile presei nu erau împărtășite de către unii reformatori, sceptici de inițiativa primăriei. De exemplu, consilierul municipal M. Șeinescu dezavua politica lui Dobrescu de a construi locuințele din Ghencea fără sprijinul Societății Comunale pentru Locuințe Ieftine considerându-le la fel de scumpe precum cele pe care le construia și Societatea. Prețurile caselor din Ghencea lor variau între 195.000 și 450.000 (fără prețul terenului) și această inițiativă a dus la construirea a doar 60 de locuințe. Calculând și prețul terenului, casele ajungeau la același prețuri pe care le propunea și Societatea pentru propriile case. Mai mult, Șeinescu susținea că Societatea Comunală construia o sută de locuințe pe an, în timp ce primăria construise numai șaizeci în trei ani, demonstrându-i lui Dobrescu dificultatea oricărui proces asemănător. Discuțiile au continuat fără ca vreuna din tabere să fie convinsă de argumentele celeilalte. Dobrescu susținea că „atâta timp cât mahalalele sunt pline de șandramale oribile, în care stinge viața copiilor, Municipiul e dator să prevadă în bugetul noi, nu 12 milioane [suma prevăzută pentru aceste case], ci 120 milioane pentru această operă.” Fonduri de care Primăria nu dispunea.

Locuitorii

Prețurile locuințelor erau fixe, aproximativ 200,000 lei pentru locuințele cu două camere și 400,000 lei pentru cele cu patru camere și puteau fi achiziționate în rate. Mai precis, locuințele putea fi închiriate pe 15 ani cu o rată de 13.000 pe an pentru cele mici și 27.000 pentru cele mari și intrau în deplina proprietate abia după achitarea integrală a ratelor. Salariile de la acea dată variau destul de mult, iar, în lipsa unei liste cu primii locuitori ai caselor, este dificil de estimat cât de ușor puteau fi ele achitate. În 1930, funcționarii Primăriei aveau salarii lunare care variau între 1600 și 11.000 lei, iar ratele lunare păreau a fi avantajoase. Totuși, în 1932, beneficiarii au solicitat recalcularea acestor rate pe o durată de 20 de ani.

Peste 1000 de cereri de cumpărare au venit pe adresa Municipiului după construirea acestor case, iar distribuirea lor a stârnit controverse. Unii consilieri au considerat că beneficiarii ar trebui trași la sorți, Consilierul V. Serdaru considera că primarul trebuia să facă distribuirea direct, alți considerau că “judecata poate da naștere la suspiciuni și de aceea este de părere ca tot sorții să decidă și că este bine să se facă publicațiuni în care să se arate că la primărie este o comisie care va examina cererile celor ce voiesc să fie împroprietăriți și să se arate condițiile ce trebuie să îndeplinească solicitatorii”. În ambele cazuri, distribuirea urma să se finalizeze până la data de 23 Aprilie 1930, de Sf. Gheorghe, data tradițională de semnat contractele de închiriere în București. În decembrie 1932, Dem Dobrescu numea un delegat pentru această parcelare, în persoana lui Paul Mihăilescu, “de a îngriji de buna ordine în cartierul locuințelor eftine de la Ghencea.” Distribuirea inițială din 1930 nu a durat decât până în 1937, când Monitorul Comunal consemna că “o parte din locatarii acestor imobile au renunțat la folosirea lor, iar delegațiunea Consiliului General a hotărât ca aceste imobile să fie atribuite numai funcționarilor comunali.” Curând, Municipalitatea a hotărât să îi evacueze pe toți locuitorii și să distribuie casele doar funcționarilor comunali.

Conform interviurilor cu locuitorii actuali ai parcelărilor, parcelarea a fost la un pas de a fi demolată în anii optzeci pentru lărgirea străzii Antiaeriene. Astăzi, doar câteva case își mai păstrează arhitectura inițială, cu învelitoarea de țiglă și coșurile de cărămidă, tâmplăria de lemn, restul fiind renovate cu materiale moderne. Parcelarea nu este clasată pe Lista Monumentelor Istorice.