Învoirii

1/3

Delimitare

Strada Fabrica de Chibrituri, șoseaua Viilor, strada Învoirii

Arhitect

A. Krause

Anul construirii

1898

Prezent

Arhivă

Parcelarea pe de străzile Învoirii și Fabrica de Chibrituri reprezintă una dintre cele mai vechi parcelări de locuințe-tip din București. Casele au fost construite în 1898 pentru angajații Fabricii de Uleiuri Mohr, instituție care și-a schimbat ulterior denumirea în Phoenix, 13 Decembrie (în amintirea grevelor socialiste din 1918), și, din anii șaizeci, în Muntenia. Datorită importanței sale istorice și arhitecturale, ansamblul este clasat pe Lista Monumentelor Istorice sub denumirea de Parcelarea Fabricii de Chibrituri.

Bucureștiul anilor 1890 – 1900

În anul construirii primelor locuințe (1898), la conducerea Primăriei Comunei București se afla C.F. Robescu (1896 – 1899), iar guvernele liberale conduse de D.A. Sturdza și de Petre S. Aurelian (1895 – 1899) se aflau în fruntea țării. Principala problemă cu care Bucureștiul se confrunta în aceea perioadă era insalubritatea orașului, cauzată de factori precum epidemiile de holeră, tifos sau tuberculoză și a lipsei de măsuri eficiente pentru combaterea lor, de locuirea în comun, dar și prezența în oraș a animalelor domestice, de multe ori purtătoare de boli. Pe măsură ce industria câștiga tot mai mult teren în București, condițiile de locuire se agravau, întrucât muncitorii erau nevoiți să locuiască împreună în camere mici la periferia orașului, multe dintre acestea fără condițiile elementare de igienă. Ziua de muncă nu era reglementată la 8 ore, iar munca epuizantă slăbea sistemul imunitar al muncitorilor, nevoiți de cele mai multe ori să lucreze între 12 – 16 ore pe zi. Mai mult, condițiile de muncă insalubre din ateliere și fabrici, lipsa odihnei, lipsa măsurilor de protecție, dar și imposibilitatea financiară de cumpărare a medicamentelor cauzau muncitorilor numeroase probleme sanitare și sociale. Aceste probleme erau discutate în gazetele socialiste din acea perioadă precum „Munca” (1890 – 1894) și „Lumea Nouă” (1895 – 1900), ambele reprezentând organe de presă ale socialiștilor. Socialiștii, printre liderii cărora se  numărau Constantin Mille și Ioan Nădejde, militau pentru gruparea muncitorilor și prezența în alegeri, în ciuda faptului că votul era cenzitar și puțini muncitori își permiteau să se înscrie pe listele electorale. Intrarea în Consiliul Comunal, în consiliile locale ale sectoarelor sau în Parlament ar fi putut ușura lupta pentru rezolvarea problemelor precum construirea de școli și grădinițe, reducerea zilei de lucru la 8 ore, impozitul progresiv, pavarea, luminarea și îngrijirea sanitară a mahalalelor, serviciu medical la prețuri accesibile, repaus duminical și asigurarea muncitorilor. În paginile gazetelor, socialiștii lansau apeluri pentru muncitori invocând solidaritatea de clasă, combăteau naționalismul și primejdia rusească și aduceau în discuție probleme feministe și îndemnau la grevă. În plus, socialiștii (grupați în Partidul Social Democrat) militau în permanență pentru construirea de locuințe sănătoase de către autoritățile publice.

Astfel, referindu-se la locuințe, gazeta Munca din 10 iunie 1891 aducea în discuție subiectul locuirii: „locuințele pentru ca să fie igienice trebuie să fie încăpătoare, bine ventilate și bine luminate. Locuințele în care au fost bolnavii trebuie dezinfectate și apoi locuite. Aglomerația multor oameni într-un loc restrâns e periculoasă sănătății.” În octombrie 1894, în preajma alegerilor, socialiștii prezentau reformele pe care doreau să le implementeze în cazul câștigării alegerilor: „dacă muncitorii ar fi stăpâni sau cel puțin dacă ar fi reprezentați printr-un număr oarecare de membri în consiliile comunale, ar dispărea deosebirea cea mare dintre centru și mahalale. Reprezentanții muncitorimii ar face de exemplu ca și mahalalele să fie pavate, luminate etc. S-ar putea da de lucru muncitorilor spre locuință, pe un preț mic; ar înființa cantine școlare unde copiii muncitorilor să primească hrană, îmbrăcăminte și cultură; ar trimite pe acei copii în timpul verii la băi sau la munți să-și recapete forțele pierdute etc. Reprezentanții din parlament ar face legi pentru ocrotirea muncii, ar introduce prin lege ziua de 8 ore, repausul duminical, impozitul progresiv etc.” În aprilie 1895, în articolul Case Eftine din Lumea Nouă, autorul semnalează inițiativa primarului N. D. Filipescu care punea la dispoziția doritorilor terenuri ieftine la periferie, dar și intenția de a discuta cu un „sindicat de capitaliști” posibilitatea de a construi locuințe pe noul bulevard ce atunci se amenaja (actualul Magheru), însă aceste inițiative au rămas fără urmări.

Descriind Bucureștiul în august 1897 redactorii gazetei Lumea Nouă menționau faptul că orașul „în timp de vară, atât din punct de vedere al igienei caselor, fabricilor, atelierelor, cât și din cel al curățeniei străzilor stă nespus de prost. Străzile mărginașe ale Bucureștiului seamănă mai mult a drumuri comunale pline de praf în zilele cu soare, pline de noroi în cele ploioase. Serviciul municipal pe aceste străzi nici nu există”, subliniind faptul că orașul „a fost și este încă bântuit de trei boli mai principale: frigurile palustre, dizenteria și frigurile tifoide.” În toamna aceluiași an, Lumea Nouă publica un interviu cu doctorul Iacob Felix, medicul-șef al Capitalei care evidenția condițiile insalubre din oraș: „știam că  mahalalele noastre se găsesc în cea mai desăvârșită murdărie, pline de noroi, neluminate, știam de asemenea de halul în care se află apa de băut și nici nu ne-am închipuit să le găsim altfel…în șoseaua Basarabi și în străzile care dau în acea șosea, murdăria e la culme. Casele sunt în cea mai mare parte împrejurate cu băltoace, iar șoseaua înecată de praf. Curțile mai ales sunt adevărate cuibare de infecție. Același lucru și cu Dealul Spirii. În multe dintre stradele acestei localități, își e cu neputință să treci fără batista la nas, mai ales noaptea. Strada Ecoului, strada Minotaurului și străzile paralele sunt pline de murdării gunoaie, lături, varză stricată etc. Toate acestea sunt aruncate în stradă, nu mai vorbesc de halul în care se află curțile.”

Această descriere sumbră a mahalalelor bucureștene urma a fi îmbunătățită prin construirea de locuințe pentru clasele vulnerabile din punct de vedere social. Astfel, unii dintre industriași care dețineau fabrici, în special în zona Filaret (unde se deschisese în 1869 prima gară a Bucureștiului) au decis să construiască locuințe pentru proprii angajați, așa cum este cazul Fabricii de Uleiuri pentru eficientizarea muncii angajaților și a fidelizării acestora.

Zona Filaret și Fabrica de Ulei

Majoritatea fabricilor din zona industrială Filaret s-au dezvoltat la sfârşitul secolului al XIX-lea în jurul Gării Filaret (inaugurată în 1869), beneficiind şi de prevederile legii de încurajare a industriilor din 1887. Astfel, zona a devenit unul dintre locurile predilecte de amplasare a locuinţelor pentru muncitori, în acest cartier executându-se parcelările Lânăriei (1908-1910), Fabrica de Chibrituri (1915), Candiano Popescu (10 case construite de Societatea Comunală pentru Locuinţe Eftine, 1911) şi la sfârşitul anilor douăzeci, Parcelarea C.F.R. Viilor. În zonă se găseau numeroase fabrici, majoritatea deschise între 1870 și 1900. Astfel, în 1879 s-a ridicat Fabrica de Timbre și Chibrituri, iar printre fabricile din zonă enumerăm tipografia Filaret S.A., Uzina Mecanică de Utilaj Chimic, Țesătoriile Reunite,  Fabrica de calapoade de lemn, Fabrica de pantofi Carmen, Fabrica de Carton Asfaltat, Fabrica de Butoaie sau Industria Iutei. Conform sociologului Liviu Chelcea, Fabrica de Ulei Muntenia „apare prima oară pe harta industrială a Bucureștiului în 1899, sub denumirea Fabrica de Uleiu, păstrându-și denumirea și în planul din 1911, însă pe hărțile ulterioare ea apare ca Fabrica de Ulei Pheonix. Ea a fost înființată de industriașul Walter Munzer în 1897. În anii 70 […] ea producea ulei comestibil, uleiuri tehnice și uleiuri solidificate (margarină și altele). A fost demolată de curând, fără a rămâne nicio urmă sau fără a putea  aduna artefactele înainte de demolare. […] A fost una dintre cele mai mari fabrici construite în București la sfârșitul secolului al XIX-lea și, la o estimare sumară, putea fi ușor clasată ca obiectiv de patrimoniu.”

Istoria construirii locuințelor-tip din parcelare

Arhivele Bucureştiului păstrează autorizaţia de construire din 1897, eliberată pentru Fabrica de Uleiuri Vegetale Filaret Mohr&Co, ca urmare a unei cereri depuse de Fabrică în aprilie 1897. Astfel, „Fabrica,voind a construi o casă de locuinţe şi birou la proprietatea noastră din strada Viilor No20… vă rugăm să binevoiţi a delega pe domnul inginer respectiv, pentru a ne da alinierea şi cuvenita autorizaţie. Primăria hotăra să se dea voie să construiască birouri pentru funcţionarii fabricii, prezentând planuri reglementare. Clădirea se va zidi conform legii mărginirii oraşului la 10m retrasă la aliniere…” Însă exprimarea confuză din dosar nu clarifică dacă autorizaţia a fost eliberată pentru o singură casă sau pentru un tot ansamblul. De altfel, dosarul nu cuprinde planul de parcelare şi nu se menţionează ceva despre numărul caselor ce urmează a fi construite, ci doar planul unei case, semnat de arhitectul A. Krause. Cert este doar că sub cornişa acestor case, arhitectul a avut grijă să menţioneze anul construirii, 1898, aşadar la un an după ce Primăria a avizat construirea primei case. Conform autorizaţiei, case era construită dintr-un zid masiv, acoperit cu metal, însă planul primei case se a fost schimbat ulterior, renunţându-se la câteva elemente compoziţionale.

Arhitectura caselor

O analiză atentă a acestor case găsim în articolul Cvartalul Învoirii, reper pentru studiul arhitecturii bucureştene de la sfârşitul secolului al XIX-lea din Buletinul Monumentelor Istorice (1980), autoarea Tereze Sinigalia subliniind faptul că „din câte ştim până astăzi, acesta este primul ansamblu unitar destinat unui asemenea scop, format din locuinţe tip moderne. Alcătuit din circa 30 de clădiri – fiecare destinară unei familii, cvartalul vădeşte o remarcabilă unitate de concepţie, este omogen ca rezolvare, funcţionalitatea dictând în ultimă instanţă soluţiile adoptate, iar moda fiind descifrabilă în o anume împărţire a spaţiului interior şi în elemente de decor.” În continuare, autoarea subliniază lipsa curţii, „spaţiu definitoriu al arhitecturii rurale şi preurbane, până atunci nelipsită în chiar arhitectura orăşenească”. Alte inovaţii sunt reprezentate de gruparea locuinţelor, (pentru a evita inesteticele calcane), câte două, după sistemul construcţiilor siameze, având latura lungă comună, dar şi dotarea acestor case cu apă curentă. Autoarea nu se limitează la o analiză exterioară a acestor case, ci descrie pe larg şi interiorul: locuinţa se compune dintr-un vestibul mic, urmat de un hol, ambele în axul intrării, holul fiind flancat spre stânga şi respectiv spre dreapta de câte una sau două încăperi…camerele comunică între ele după sistemul vagon.” Suprafaţa mare a camerei de locuit şi luminozitatea…. datorată ferestrelor de dimensiuni mari (ferestrele sunt înalte şi destul de largi (1,70&0,90m) reprezintă o îmbunătăţire evidentă a condiţiilor de locuire, având în vedere contextul epocii, caracterizat mai degrabă de prezenţa caselor îngrămădite, lipsite de aer sau luminozitate ce înlesnesc dezvoltarea tuberculozei. Revenind la exterior, caracterizarea detaliată a faţadei merită citată în întregime: „atât mascheronul, cât şi celelalte elemente decorative de factură eclectică – pilastru canelat cu capitel compozit, arcul semicircular sau în mâner de coş, cartuşul de inspiraţie heraldică, cornişa cu volute, ghirlanda florală sau simpla frunză de laur – reapar şi pe alte construcţii ale ansamblului marcând intrări, chei de arce la ferestre şi conferind unitate întregului.” În ultimul rând, evidenţiind faptul că autoarea menţionează acest cvartal într-un articol publicat în 1980, într-o epocă de masive transformări urbanistice, militând pentru conservarea lui: „acest ansamblu […] aflat azi în cea mai mare parte în proprietatea statului, ar putea beneficia de ocrotirea legii prin implicita sa includere în lista rezervaţiilor de arhitectură. Exemplar de excepţie printre ansamblurile bucureştene, expresie a unei epoci de înnoire în gândirea urbanistică şi spaţial-funcţionala locuinţei de oraş-industrial, cvartalul Înnoirii credem că merită atenţia noastră şi grija forurilor de drept”

În contextul dezindustrializării Bucureştiului după 1989, Fabricile din zona Filaret s-au desfiinţat rând pe rând, iar zonele ocupate de acestea sunt ocupate de complexe de locuinţe sau de spaţii comerciale. Majoritatea locuitorilor menționează că locuințele au fost preluate de către stat după 1950 și că inițial acolo locuiau muncitorii de la Fabrica de Uleiuri.

Alte parcelări

Ai citit Învoirii. Citește și