Casa Construcțiilor

Contextul social, economic și politic al României după Marea Unire cerea rezolvări urgente în ceea ce privea reglementarea relațiilor de muncă și îmbunătățirea condițiilor de viață ale angajaților. Odată cu industrializarea țării (proces a demarat la jumătatea secolului al XIX-lea), au început să se producă schimbări semnificative în structura economică și socială a populației. Creșterea accelerată a numărului de locuitori implicați în activități de producție a condus la apariția unei noi clase sociale – cea a muncitorilor – din ce în ce mai numeroasă și mai bine organizată, fapt care a stimulat administrațiile publice în definirea unui cadru legislativ adaptat nevoilor sociale și economice. În contextul procesului de unificare administrativă, în plină desfășurare, era nevoie de o reforma în ceea ce privea complexul de acte normative care formau legislația muncii, pentru a asigura un cadrul legislativ similar pentru întreaga țară. Populația implicată în activități industriale din noile provincii alipite, organizată în sindicate puternice, avea o vastă experiență în domeniul luptelor sociale. Astfel, pe lângă problema unificării administrației, noul stat se confrunta cu o problemă muncitorească serioasă, care cerea instituirea unui regim comun pentru toți muncitorii țării.

Ministerul Muncii și politica socială

Încă din aprilie 1918, era înființată, la Iași (capitala țării din acel moment), Asociația pentru Studiul și Reforma Socială (transformată, în februarie 1921, în Institutul Social Român), cu scopul de a studia, sub formă științifică, problemele cu care se confrunta țara și de a oferi propuneri practice pentru „înfăptuirea operei de reformă socială în România”, după cum era menționat într-o retrospectivă a primilor ani de activitate ai institutului, publicată în 1926. În acest sens, a fost formată o echipă de specialiști din domeniu, care a desfășurat o activitate constantă de cercetare și evaluare a măsurilor adoptate în țară, a organizat conferințe tematice, a publicat volume monografice și a coordonat, începând cu aprilie 1919, prima publicație periodică de specialitate din România, Arhiva pentru Știință și Reformă Socială.

În 1919, profesorul N. Ghiulea ținea primul curs de politică socială la Facultatea de Drept a Universității din Cluj, definind acest termen pornind de la noțiunile de nedreptate socială și de egalitate socială. După cum afirma într-un articol publicat în Arhiva pentru Știință și Reformă Socială din 1920, politica socială se adresa tuturor claselor defavorizate, văzute ca fiind compuse din întreaga clasă muncitoare (și nu doar muncitorii industriali), la care se adăuga cea a țăranilor, care era majoritară. Pentru a-și putea atinge scopurile propuse, politica socială trebuia să urmărească atât ridicarea individului în societate (prin ridicare culturală, economică și socială), cât și ridicarea condițiilor de viață în societate (prin organizarea muncii și asigurarea putinței de muncă și de dreptate socială).

Măsuri de asistență și protecție socială au fost adoptate și în perioada antebelică. Acestea vizau, încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea, asistența săracilor prin întreținerea diverselor așezăminte caritabile private și, din primul deceniu al secolului al XX-lea, prin politici comunale de asistență publică (dispensare care asigurau asistență medicală gratuită săracilor, cantine, azile de noapte, asigurarea de mici ajutoare în bunuri sau bani etc.). În ultima parte a secolului al XIX-lea au început să fie înființate, în cadrul instituțiilor publice, Case de ajutorare a funcționarilor, cu scopul de a asigura pensii celor ieșiți din câmpul muncii, ajutoare financiare în caz de boală sau invaliditate, mici împrumuturi bănești, lemne de foc pe timpul iernii etc. sau de a întreține cantine, stabilimente de sănătate, aziluri, instituții de educație pentru copiii membrilor etc.

Diverse măsuri de legislația muncii au fost adoptate succesiv de-a lungul celei de a doua jumătăți a secolului al XIX-lea: în 1866, Constituția stabilea dreptul de asociere în organizații profesionale, în 1868 se consfințea dreptul la pensie pentru funcționarii publici, în 1874 erau stabilite 12 sărbători legale în cazul cărora angajatorul era obligat să dea zi liberă angajatului, în 1894 era reglementată durata zilei de muncă pentru femei și copii cuprinși între 12 și 14 ani, în 1897 era impus repausul săptămânal obligatoriu pentru toți angajații (a doua jumătate a fiecărei zi de duminică), cărora li se adăugau, începând cu 1874, diverse prevederi referitoare la salubritatea condițiilor de muncă în fabrici, promulgate succesiv. Toate aceste măsuri au fost luate prin intermediul unor acte normative distincte, o primă încercare de unificare a lor având loc prin promulgarea „Legii meseriilor” din 1902 (cunoscută și sub denumirea de „Legea Missir”, după numele inițiatorului ei, ministrul Basile Missir). Totuși, efectele acestui act normativ nu s-au ridicat la nivelul nevoilor pe care le avea societatea. Mai mult decât atât, în continuare măsurile erau adoptate de diverse servicii și birouri care intrau în componența unor ministere diferite, resimțindu-se acut nevoia înființării unui organism special, competent să asigure o rezolvare unitară și consecventă.

În acest context, prin legea publicată pe 30 martie 1920 era înființat Ministerul Muncii și Ocrotirilor Sociale sub conducerea lui Grigore Trancu-Iași, preluând chestiunile ce țineau de asigurările sociale de la Casa Centrală a Meseriilor din cadrul Ministerului Industriei și Comerțului. Doi ani mai târziu, noul minister înființat a fost transformat în Ministerul Muncii, Sănătății și Ocrotirilor Sociale, prin alipirea serviciilor exterioare ale direcțiunii generale a serviciului sanitar, serviciul ocrotirilor sociale din provinciile alipite (care depindea de Ministerul de Interne), precum și a instituțiilor de utilitate publică și particulară cu caracter de asistență socială (care era depindeau tot de Ministerul de Interne). De-a lungul deceniilor următoare de existență, acest minister a trecut printr-o serie de prefaceri, în sensul scindării și reunificării lui, în funcție de interesele și programele diverselor partide care s-au succedat la guvernare.

Scopul ministerului a fost stabilit prin legea sa de înființare din 1920, și viza pregătirea, aplicarea și supravegherea tuturor legilor și regulamentelor privitoare la asigurările sociale și mutualitatea liberă, ocrotirea și organizarea muncii, cooperația orășenească, asistența socială, precum și promulgarea oricăror altor legi și regulamente de prevedere și ocrotire socială care i-ar fi fost date în atribuție. Odată cu includerea Direcției Sănătății, atribuțiile ministerului se lărgeau și asupra coordonării și controlului tehnic suprem al tuturor serviciilor și instituțiilor sanitare, a aplicării convențiilor internaționale de interes sanitar, a stabilirii normelor sanitare de igienă și medicină preventivă, a controlului alimentelor, a luptei împotriva epidemiilor și bolilor sociale etc. De asemenea, de-a lungul existenței sale, a primit și atribuții în domeniul locuințelor, prin reglementarea și supravegherea igienei locuințelor și prin impulsionarea și construirea de locuințe pentru muncitori și funcționari.

Încă din primul an de existență, Ministerul Muncii a luat măsuri în vederea reglementării conflictelor de muncă, modificând legislația anterioară care se dovedise ineficientă, fapt ce condusese la intensificare grevelor muncitorești. Un an mai târziu, a fost reinstituit dreptul de asociere în sindicate profesionale (revocat în 1909, prin „Legea Orleanu”). Legea votată în 1925 extindea repaosul săptămânal la întreaga zi de duminică pentru ca, în 1928, ziua de muncă să fie limitată la 8 ore pe zi pentru toți lucrătorii adulți, să fie impusă vârsta de 14 ani ca vârstă minimă pentru angajarea copiilor, să fie interzisă munca de noapte și munca în mine a femeilor și a minorilor și să se stabilească diverse măsuri de protecție a femeilor gravide și a lehuzelor.

În 1927, a fost înființat, pentru prima oară, un inspectorat al muncii, pentru ca, doi ani mai târziu, „Legea contractelor de muncă” să stabilească drepturile și îndatoririle minime ale patronilor și salariaților (în vederea impunerii unei baze legale de soluționare a conflictelor juridice, morale și sociale din sfera activităților lucrative) și să asigure salariaților dreptul la concediu de odihnă plătit. Suplimentar, „Legea pentru unificarea asigurărilor sociale” din 1933 oferea dreptul la concediu medical și la concediu de maternitate (ambele plătite) și stabilea contribuțiile la Casa de Asigurări aferente fiecărui angajat. În același an, au fost organizate judecătoriile de muncă, pentru ca, în 1934, să fie înființate Camerele de Muncă, organe de reprezentare și de ocrotire a intereselor lucrătorilor, funcționarilor particulari și meseriașilor.

Igiena locului de muncă și-a revendicat locul și în legislația perioadei interbelice, atât prin formularea normelor de salubritate, cât și prin desemnarea unor organe competente care să se ocupe cu investigarea condițiilor în care se desfășurau activitățile lucrative. Astfel de prevederi erau înscrise în legislația sanitară promulgată periodic, aceasta extinzându-și autoritatea și asupra problemelor ce țineau de investigarea accidentelor de muncă (ce cădeau, însă, în responsabilitatea poliției locale).

Această incursiune succintă în măsurile adoptate de Ministerul Muncii în perioada interbelică probează desfășurarea unui demers coerent, care a încercat să atingă toate punctele nevralgice ale relațiilor de muncă din acest interval de timp și care a redefinit pe noi baze, moderne, legislația autohtonă a muncii. Activitatea ministerului a contribuit în mod semnificativ la îmbunătățirea condițiilor de viață a angajaților și a aliniat România la tendințele internaționale, punând bazele politicii sociale între cele două războaie mondiale.

Legile Trancu-Iași și înființarea Casei Construcțiilor

Începutul perioadei interbelice era marcat de distrugerile din Primul Război Mondial, care revendicau politici susținute de reconstrucție. Tratatul de la Versailles impunea adoptarea unor măsuri susținute pentru ridicarea nivelului de viață a muncitorilor. Marea Unire și reforma administrativă care i-a urmat au contribuit în mod semnificativ la dezvoltarea și specializarea administrației publice românești, atrăgând în centrele urbane din ce în ce mai mulți funcționari. Intensificarea procesului de industrializare a accentuat procesul de migrare a populației spre centrele industriale ale țării, ca urmare a creșterii cererii de forță de muncă. Toate acestea se grefau pe un complex de probleme cu care orașele veneau din perioada antebelică – nevoia acută de accelerare a procesului de modernizare, lipsa de investiții private de calitate în domeniul rezidențial și criza de locuințe din centrele urbane ale țării – care determinase deja administrația publică să adopte primele măsuri în scopul definirii unor politici de locuire, însă ale căror efecte erau încă reduse în raport cu nevoile societății.

Încă din secolul al XIX-lea, în cadrul instituțiilor publice fuseseră înființate Case de ajutorare a funcționarilor. În cazul instituțiilor a căror activitate presupunea mobilizare de personal în teritoriu, măsurile adoptate de aceste Case includeau asigurarea de locuințe în imediata proximitate a locului de muncă (spre exemplu, locuințe în gări). Începând cu 1910, majoritatea Caselor funcționarilor publici au început să își asume rolul de a credita activitatea constructivă, precum și de a achiziționa terenuri, pe care aveau dreptul să le parceleze și să le vândă funcționarilor publici sau chiar să construiască locuințe pentru aceștia. În luna decembrie a aceluiași an, a fost înființată, în București, Societatea Comunală pentru Construirea de Locuințe Ieftine care a edificat, de-a lungul celor patru decenii și jumătate de existență cca 4.500 de locuințe în Capitală, destinate funcționarilor și muncitorilor.

Acestor demersuri li s-au adăugat, în perioada interbelică, împroprietăririle, care au fost realizate atât pe terenuri aflate în afara limitei orașului – coordonate de Ministerul Agriculturii și Domeniilor, care administra trenurile aflate în proprietatea statului și rezultate în urma exproprierilor realizate pe baza reformei agrare –, cât și în interiorul mediului urban – coordonate de primării și puse sub controlul Ministerului de Interne. Ambele programe de împroprietăriri au favorizat, pe de o parte, invalizii, văduvele de război și demobilizații și, pe de altă parte, funcționarii publici și au contribuit la dezvoltarea unor cartiere de dimensiuni medii și mari, susținând populația în obținerea unei locuințe în proprietate.

Maniera în care administrația s-a confruntat cu problemele locuirii urbane s-a modificat substanțial de-a lungul primei jumătăți a secolului al XX-lea, evoluând de la o ignorare aproape totală (atitudine caracteristică veacului anterior) către conștientizarea importanței pe care asigurarea unei dezvoltări controlate a țesutului rezidențial o avea în modernizarea generală a orașelor țării și culminând cu asumarea acestor probleme ca parte consistentă – poate chiar prioritară – a politicilor urbane.

Implicarea Ministerului Muncii în probleme sociale ale țării nu s-a rezumat doar la cele prezentate în paginile anterioare, ci a s-a extins și asupra unui subiect de o maximă importanță la acel moment – producția de clădiri urbane și ameliorarea crizei de locuințe din orașele țării.

La doar un an de la înființarea ministerului, pe 23 iulie 1921, din inițiativa ministrului Grigore Trancu‑Iași a fost promulgată „Legea pentru încurajarea construcțiilor de clădiri”, cunoscută și sub denumirea de „Legea Trancu-Iași”, după numele inițiatorului ei. Prin intermediul acestui act normativ, statul încerca să ia măsurile necesare pentru susținerea activității constructive în centrele urbane ale țării, cu scopul de a accelera și facilita realizare de noi clădiri sau finalizarea celor deja începute. Cu toate acestea, măsurile înscrise în acest act normativ nu au fost apte de a-și atinge mereu scopul propus. Legea a fost criticată în repetate rânduri atât de Consiliul Tehnic Superior (din cadrul Ministerului Lucrărilor Publice), cât și de specialiști din domeniu (precum arhitectul Duiliu Marcu și inginerul Cincinat Sfințescu). Ea a căzut în desuetitudine și a fost abrogată în 1925 pentru a fi reluată, într-o formă modificată, prin intermediul „Legii pentru încurajarea construirii de locuințe” din 3 mai 1927.

Ambele acte normative (atât cel din 1921, cât și cel din 1927) prevedeau acordarea de avantaje fiscale – reduceri de taxe și impozite – pentru clădirile construite în baza lor. De asemenea, susțineau înființarea de societăți cooperative de construcție și stabileau condițiile în care aceste demersuri urmau să se desfășoare, precum și beneficiile ce urma să li se acorde cooperativelor întemeiate în acord cu prevederile legale.

Statul, județele și comunele erau obligate să vândă la preț redus investitorilor privați atât terenuri pe care le aveau în proprietate, cât și materiale care proveneau din pădurile și carierele aflate în administrarea lor. Suplimentar, legea din 1921 acorda întâietate și reduceri de taxe la transportul pe apă și pe uscat a materialelor de construcții. Întreprinderile industriale erau obligate să construiască locuințe pentru muncitorii lor, maniera în care aceste investiții urmau a fi realizate, precum și valoarea lor fiind fixate în raport cu capitalul pe care îl deținea fabrica și cu numărul de muncitori. Prin legea din 1927, toți deținătorii de mai mult de două terenuri virane (cu o întindere minimă stabilită prin lege) erau obligați să construiască pe ele sau să le parceleze și să le scoată la vânzare. De asemenea, instituțiile și întreprinderile care își închiriau sediul în care funcționau, erau obligate să își construiască propriul local într-un termen stabilit prin lege.

În afara acestor măsuri indirecte care vizau accelerarea activității constructive, încă din 1921, legea prevedea înființarea în cadrul Ministerului Muncii a unei Case pentru încurajarea construcțiilor și pentru construirea locuințelor ieftine, cu o activitate adresată în special funcționarilor și pensionarilor publici, ofițerilor în rezervă (foști mobilizați) și muncitorilor. Statul punea la dispoziția instituției un fond care urma să fie alimentat din taxe, impozite și amenzi și care erau reglementate prin intermediul acestui act normativ. Pentru a putea pune în aplicare prevederile legii, pe 1 octombrie 1921, în cadrul Direcției Generale a Asistenței Sociale au fost înființate Direcția Construcțiilor de Clădiri Ieftine și Oficiul pentru Distribuirea Materialelor de Construcție. Cu toate acestea, Casa pentru încurajarea construcțiilor nu a putut fi înființată, inițiativa fiind reluată în 1927 când legea din acel an prevedea înființarea unei Case a Construcțiilor, organism cu personalitate juridică în cadrul Ministerului Muncii. Sub administrarea Casei era pus un fond anual alimentat atât prin sume înscrise în bugetul general al statului, cât și subvenții publice și donații și care era destinat exclusiv pentru creditarea construirii de locuințe în special pentru funcționari și pensionari publici, invalizi și văduve de război, dar și pentru cooperativele de construcții și alte societăți care construiau locuințe economice. Suplimentar, statul putea alimenta acest fond prin împrumuturi contractate în vederea construirii de locuințe direct de către Casă.

Chiar dacă în anul imediat următor statul lua primele măsuri directe în sensul stabilit de lege (achiziționa un prim teren, investea în proiectarea unui prim imobil de locuințe plurifamiliale pe bd. Independenței și demara activitatea de creditare), nici de data aceasta rezultatele măsurilor legale nu se ridicau la nivelul așteptărilor, singurul avantaj real fiind, la fel ca în cazul legii din 1921, scutirea de taxe și impozite. Înființarea Casei Construcțiilor a fost din nou amânată din cauza lipsei de fonduri. Prin intermediul unui nou act normativ promulgat, în 1930 a fost întemeiată Casa Autonomă a Construcțiilor, persoană juridică cu administrație și gestiune autonomă. Scopul ei consta în înlesnirea achiziționării de locuințe pentru persoanele cu mijloace materiale reduse, acordarea de împrumuturi pe termen lung, construirea de locuințe destinate vânzării, cumpărarea de terenuri destinate parcelării și, în general, prin orice fel de operațiuni care putea contribui la combaterea și prevenirea crizei de locuințe.

Casa era autorizată să construiască două tipuri de locuințe, definite conform legii astfel: locuințe populare – acele locuințe cu o suprafață de maximum 80 mp și cel mult trei încăperi de locuit plus dependințe – și locuințe economice – acele locuințe cu o suprafață de maximum 140 mp și cel mult cinci încăperi de locuit plus dependințe. Venitul maxim anual al celor care puteau intra în posesia unei astfel de locuințe era și el limitat – mai mic în cazul locuințelor populare (care erau destinate mai ales muncitorilor) și mai mare în cazul celor economice (destinate mai ales funcționarilor). Analizând modul în care erau repartizate fondurile Casei Construcțiilor, textul legii trădează o favorizare clară a activității constructive în folosul funcționarilor și pensionarilor publici, cărora le erau alocate 65% din fonduri, pentru ca doar 20% să fie rezervate invalizilor, văduvelor de război, demobilizaților, muncitorilor și meseriașilor; restul de 15% puteau fi utilizate în folosul altor categorii (instituții publice, precum și orice persoane cu mijloace materiale reduse).

Primii ani de activitate

În baza acestei legi, Casa Construcțiilor și-a început activitatea încă din primul an de funcționare, în septembrie 1930 încheind o convenție cu o societate italiană prin care prevedea un program de lucru pentru 300 de locuințe ce urmau a fi construite prin intermediul acestei societăți. Dintre acestea, nu au fost realizate decât 75, restul fondurilor disponibile fiind realocate în 1931 realizării altor clădiri necesare Ministerului Muncii (un corp de clădire pe Calea Griviței nr. 64-66 necesar ministerului, diverse construcții pentru depozitul de economat și medicamente, anexele Institutului de Seruri și Vaccinuri, clădirile necesare ministerului de pe str. General Lahovary nr. 7).

Prin intermediul societății italiene, Casa Construcțiilor a realizat 15 locuințe pe terenurile aflate în proprietatea diverșilor locuitori ai orașului și alte 60 de locuințe grupate în parcelarea Independenței. Aceasta din urmă a fost edificată pe un teren pe care Ministerul Muncii îl achiziționase în 1928 (cedat Casei la înființare), amplasat între bulevardul Independenței (astăzi, Eroii Sanitari) și strada Sf. Elefterie, cu o suprafață de 24.000 mp. În acord cu prevederile legale menționate anterior, toate cele 75 de clădiri au fost locuințe economice, fiind, în consecință destinate funcționarilor. Suplimentar, în 1928-1929, Direcția Construcțiilor din Ministerul Muncii (care a precedat Casa Construcțiilor), a acordat funcționarilor 166 de împrumuturi pentru construirea de locuințe, aceste credite trecând și ele asupra Casei la înființare.

Parcelarea Independenței, delimitare pe imaginea satelitară a Bucureștiului din 2018

Parcelarea Independenței, delimitare pe imaginea satelitară a Bucureștiului din 2018.

Lista terenurilor pe care casa construcțiilor a edificat, la începutul anilor 1930, locuințe pentru diverși beneficiari în bucurești:

_ str. Dr. Turnescu nr. 1;
_ str. Berzei nr. 13 (astăzi, probabil casa de la nr. 11);
_ str. Dr. Gr. Romniceanu nr. 29-31 (astăzi, str. Prof. Dr. D. Greceanu nr. 22-24) și nr. 32 (astăzi, la nr. 31);
_ str. Dr. Mihai Obedenaru-Gheorghiade nr. 18;
_ str. A din parcelarea Ludovic (neidentificată);
_ aleea Meșterul Manole din parcelarea Filipescu (astăzi, strada Emile Zola nr. 3);
_ str. G-ral. Atanasie Demostene nr. 23;
_ șoseaua Bonaparte nr. 34 (astăzi, bulevardul Iancu de Hunedoara; demolată);
_ str. Dr. Grigore Mora nr. 42 (în parcelarea Mornand; neidentificată);
_ str. 13 Septembrie nr. 107 (demolată);
_ str. Viitorului nr. 186 (demolată);
_ str. Zidurilor nr. 15 (demolată);
_ str. Av. Mircea Zorileanu nr. 75 (în parcelarea Domeniilor);
_ str. Av. Petre Crețu nr. 71 (în parcelarea Domeniilor).

Locuințe realizate de Casa Construcțiilor prin intermediul societății italiene „Imprese Italiane all Estero” pe strada Emile Zola nr. 3 (stânga) și în parcelarea domeniilor pe strada Av. Mircea Zorileanu nr. 75 (dreapta sus) și Av. Petre Crețu nr. 71 (dreapta jos)

Locuințe realizate de Casa Construcțiilor prin intermediul societății italiene „Imprese Italiane all Estero” pe strada Emile Zola nr. 3 (stânga) și în parcelarea domeniilor pe strada Av. Mircea Zorileanu nr. 75 (dreapta sus) și Av. Petre Crețu nr. 71 (dreapta jos).

Tot în 1930, în patrimoniul funciar al Casei Construcțiilor a intrat și un teren de 15 ha din comuna suburbană Băneasa (parte a fostei proprietăți Montesquiou, amplasat la nord de vatra satului), cedat de Ministerul Agriculturii și Domeniilor (MAD) și care a fost luat în primire de instituție în martie 1933. O lună mai târziu, Ministerul i-a propus Casei să schimbe acest teren cu altul aflat tot în comuna Băneasa (în suprafață de cca 2,4 ha) și cu un alt teren, aflat tot în afara orașului, în comuna suburbană Dudești-Cioplea, pe șoseaua Olteniței (cu o suprafață de cca 10 ha). Înstrăinarea primei proprietăți a fost agreată de Casa Construcțiilor deoarece aceasta considera terenul din Băneasa ca fiind inadecvat pentru realizarea unei parcelări, el aflându-se prea departe de oraș și lipsindu-i mijloacele de legătură cu zona urbană sau cu alte sate din apropiere. În acest context, terenul din Dudești-Cioplea era preferat de Casă deoarece avea legături directe cu orașul prin intermediul mai multor linii de autobuz. Mai mult decât atât, nici PMB nu era de acord cu parcelarea terenului din Băneasa, fiind împotriva unei extinderi exagerate a orașului în această zonă. În consecință, terenul a fost cedat Institutului de Cercetări Agronomice, care mai deținea o proprietate în imediata vecinătate (la est de acest teren) și care își dorea de mai multă vreme să se extindă.

Terenul de pe moșia Băneasa, cedat Casei Construcțiilor în 1930: plan de situație și reprezentare pe imaginea satelitară a Bucureștiului din 2018.

Terenul de pe moșia Băneasa, cedat Casei Construcțiilor în 1930: plan de situație și reprezentare pe imaginea satelitară a Bucureștiului din 2018.

Noul lot atribuit de MAD Casei Construcțiilor pe moșia Băneasa se afla aproximativ între bulevardul Ion Ionescu de la Brad, strada Someșul Rece și strada Brodina de astăzi (la nord-est de vatra satului, în imediata ei vecinătate), având o deschidere inițială către stradă de cca 460 m și o lățime de cca 52 m. Până în 1935, Casa Construcțiilor realizase deja un plan de parcelare pentru acest teren, cu loturi de 500 și 1.000 mp. În a doua jumătate a anilor 1930, cca 7.500 mp din acest teren au fost expropriați pentru trasarea drumului ce ducea la Ferma Regală. Restul terenului a rămas neconstruit, fiind ocupat cu clădiri abia în perioada postbelică sau chiar în cea contemporană.

Terenul din Dudești-Cioplea făcea parte dintr-o parcelare mai mare, în care fuseseră deja făcute împroprietăriri, fapt ce condus la probleme de natură juridică, ce sa-au soluționat abia în 1943. Zona a rămas neconstruită, fiind ocupată în perioada postbelică cu diverse clădiri industriale.

Terenul de pe moșia Dudești-Cioplea, delimitat pe imaginea satelitară a Capitalei din 2017. Lotul era amplasat pe suprafața delimitată astăzi de străzile Sergent Ion Iriceanu, Runcu, Caporal Marin Grigore și Șoseaua Olteniței (cca 9,1ha).

Alipirea de Casa Centrală a Asigurărilor Sociale

În 1933, Casa Construcțiilor a fost alipită Casei Centrale a Asigurărilor Sociale prin intermediul unei legi speciale promulgate pe 9 aprilie. Pe de o parte, această modificare de statut a presupus sporirea fondurilor Casei Construcțiilor, Casa Centrală a Asigurărilor Sociale urmând să contribuie anual la bugetul Casei Construcțiilor, în completarea subvențiilor asigurate de stat prin exercițiul bugetar din fiecare an. Pe de altă parte, principalii beneficiari ai locuințelor realizate de Casa Construcțiilor deveneau muncitorii și meseriașii asigurați ai Casei Centrale a Asigurărilor Sociale, fără a exclude însă complet funcționarii publici și diversele instituții publice ce doreau să construiască prin intermediul Casei, dar care deveneau, însă, minoritari.

Ca urmare a modificărilor legislative din 1933, încă din primul an de la promulgarea legii, Casa Construcțiilor a cumpărat de la Așezămintele „Vatra Luminoasă” un teren cu o suprafață de 152.000 mp, pe care a început să construiască locuințe în 1934 (parcelarea Vatra Luminoasă), dintr-un prim fond pus la dispoziție de Casa Centrală a Asigurărilor Sociale în acel an. Până în 1937 a fost înscris în campanii succesive întreg terenul cuprins între străzile Locotenent Victor Manu și Constantin Tănase, aflat în proprietatea Casei, cele aproape 200 de locuințe prevăzute în această etapă fiind finalizate până în 1940. În afară de clădirile construite în această parcelare, până în 1936 Casa Construcțiilor a mai realizat încă 10 locuințe pe terenurile aflate în proprietatea asiguraților. În total, între 1933 și 1939, Casa a construit 190 de locuințe, dintre care 150 pentru asigurați și 40 pentru funcționari.

Terenul pe care a fost realizată parcelarea VatraLuminoasă, delimitat astăzi de străzile Locotenent Victor Manu, Maior Ion Coravu, Tony Bulandra și Vatra Luminoasă (reprezentat pe imaginea aeriană a Capitalei din 1927, executată de Compagnie Aérienne Française). În partea de est a terenului evidențiat, fotografia surprinde plantația de duzi, parțial defrișată la finalul anilor 1930 pentru realizarea locuințelor din lotizare.

Noi modificări legislative, 1939

O nouă lege care viza activitatea Casei Construcțiilor a fost promulgată pe 30 martie 1939. Prin intermediul acestui act normativ statul urmărea mărirea resurselor financiare puse la dispoziția Casei prevăzând noi subvenții ce urmau să fie acordate de Ministerul Muncii din „Fondul Muncii”, cu o valoare minimă anuală fixată prin lege. Suplimentar, patronii cu mai mult de cinci salariați erau obligați să plătească o contribuție trimestrială ce urma să formeze „Fondul de alimentare a construcțiilor muncitorești”. Legea fixa și o taxă care urma să fie percepută de la asigurați, iar Casa Centrală a Asigurărilor Sociale era obligată să acorde împrumuturi anuale Casei Construcțiilor, valoarea minimă a acestora fiind înscrisă în lege.

Ca urmare a noilor avantaje financiare acordate Casei Construcțiilor, în campania de lucru 1939-1940 au fost prevăzute și terminate 174 de noi locuințe în Vatra Luminoasă (la care s-a adăugat finalizarea unora dintre cele prevăzute în campaniile anterioare), aceasta reprezentând cea mai amplă campanie de construire din istoria Casei, fiind finalizate într-un singur an aproape la fel de multe locuințe ca în cei șase ani anteriori de activitate. Parcelarea Vatra Luminoasă a fost completată treptate, până în 1946 fiind construite încă 227 de locuințe. Ca urmare a unei modificări a planului de parcelare, ultimele investiții ale Casei Construcțiilor în această lotizare au fost făcute în 1946-1948, când au fost ridicate cele două imobile de locuințe plurifamiliale din lungul străzii Maior Ion Coravu.

Astfel, de-a lungul celor aproape 20 de ani de activitate, Casa Construcțiilor a realizat, în parcelarea Vatra Luminoasă, 591 de locuințe individuale și 96 de apartamente în imobile colective, cărora li se adaugă cele 75 de locuințe construite în primii ani de la înființare. În completarea activității constructive, de-a lungul întregii perioade Casa Construcțiilor a susținut realizarea de locuințe prin credite avantajoase acordate muncitorilor și funcționarilor publici. Până în 1941 au fost creditați aproape 1.000 de locuitori ai Capitalei, dintre care 812 funcționari și 164 de asigurați. Dacă în cazul celor 762 de locuințe realizate (între 1930 și 1949), Casa Construcțiilor a ajutat în special muncitorii asigurați, edificând 561 de locuințe pentru aceștia și doar 201 pentru funcționari, se observă că prin creditare au fost susținuți în special funcționarii, care au reprezentat cca 83% din totalul persoanelor ce au primit împrumuturi de la această instituție până în 1941.

Etapele principale de construire în parcelarea Vatra Luminoasă, delimitate pe imainea satelitară a Bucureștiului din 2018.

Tot ca o consecință a modificărilor legislative din 1939, pentru a-și da posibilitatea extinderii ulterioare a activității, Casa Construcțiilor și-a propus achiziționarea de noi terenuri în regiunile industriale ale Capitalei. În acest scop, ea a dat anunțuri în ziare și la radio, invitând proprietarii de terenuri mai mari de 10.000 mp să-i facă oferte de vânzare și a înscris în bugetul exercițiului din acel an sumele necesare acestor acțiuni. Ciar din acel an, Casa Construcțiilor a cumpărat două terenuri – unul de la inginerul Iaroslavici (aflat pe șoseaua Berceni) și un altul în comuna suburbană Dudești-Cioplea (în cartierul Vergului).

 

Terenul achizționat de Casa Construcțiilor de la ing. Iaroslavici, delimitat pe imaginea satelitară a Bucureștiului din 2017.

Terenul achizționat de Casa Construcțiilor pe strada Drumul Murgului, delimitat pe imaginea satelitară a Bucureștiului din 2018.

Similar cu situația terenurilor în posesia cărora a intrat în prima jumătate a anilor 1930, ambele parcelări gândite de Casa Construcțiilor pe loturile cumpărate în 1939 au rămas în stadiul de proiect. La începutul anilor 1940, dat fiind faptul că aceste terenuri erau neconstruite, ele au fost arendate prin licitație publică anuală, pentru a putea fi utilizate în scopuri agricole.

Materialele arhivistice studiate oferă informații și despre o altă inițiativă neconcretizată a Casei Construcțiilor. În primăvara anului 1943, urma să înceapă lucrările aferente realizării unui cartier pentru funcționari și meseriași pe terenul pe care îl avea în proprietate în comuna Colentina, la capătul liniei tramvaiului 1 (adică în proximitatea intersecției șos. Colentina cu șos. Fundeni și Andronache de astăzi), pe fosta proprietate ing. Ath. Bolintineanu. Totuși, în niciunul dintre documentele care prezintă proprietățile Casei Construcțiilor nu este menționat acest teren, în sursele arhivistice consultate neexistând nicio altă informație suplimentară referitoare la edificarea cartierului.

Extinderea programului la nivel național

Aceeași lege din 1939 aducea și alte prevederi importante, care susțineau extinderea activității Casei Construcțiilor. Încă din 1930, județele, municipiile și comunele urmau să acorde subvenții Casei, fără ca valoarea acestor fonduri să fie înscrisă în actul normativ din acel an. Această prevedere a fost menținută și în legea din 1939, când avantajelor financiare menționate li se adăuga și cedarea gratuită de terenuri „potrivite pentru construirea de cartiere muncitorești și de funcționari, sau terenuri înzestrate cu lucrări edilitare”, în limita mijloacelor de care aceste unități administrativ-teritoriale dispuneau. Trei ani mai târziu, această prevede a fost înscrisă cu titlu de obligativitate în decretul promulgat în septembrie 1942, când Casei Construcțiilor i se acorda și dreptul de a expropria pe cauză de utilitate publică terenurile de care avea nevoie, în cazul în care municipiile și comunele din țară nu dispuneau de terenuri potrivite de construcție. Legea obliga municipiile și comunele să suporte costurile lucrărilor edilitare (pavaje, canalizare, alimentare cu apă și electricitate) în parcelările pe care Casa urma să le realizeze pe raza lor.

În paralel cu activitatea desfășurată în beneficiul primăriilor din țară, începând cu 1939, Casa Construcțiilor a primit propuneri de colaborare și din partea diverselor întreprinderi industriale private, acestea cerându-i să construiască locuințe pentru angajații lor (spre exemplu, Șantierele Navale din Galați, Uzinele Metalurgice Reșița etc.). Pentru a putea răspunde unor astfel de cereri și pentru a-i putea permite să își extindă suplimentar activitatea, lege de funcționare a Casei din 1942, stabilea dreptul acesteia de a încheia convenții de colaborare cu întreprinderile industriale din țară în vederea edificării de cartiere muncitorești pentru lucrătorii acestora, în anumite condiții impuse prin textul legii, care le implicau financiar și pe ele.
În contextul acestor noi avantaje, Casa Construcțiilor își propunea pentru viitor să înceapă „o vastă activitate constructivă în toată țara, pentru a-și îndeplini menirea socială, înzestrând muncitorimea și funcționarii publici cu căminuri proprii”, după cum afirma aceasta într-o dare de seamă din 1945.

Încă din 1939, Casa Construcțiilor a început tratativele cu primăriile din țară pentru a putea demara procesul de edificare de cartiere muncitorești în centrele industriale importante. Chiar din acel an a cumpărat un prim teren în municipiul Iași și a început tratativele pentru achiziționarea de terenuri în Timișoara, Brașov, Ploiești și Galați. Un an mai târziu, în programul de activitate al campaniei din 1941‑1942, Casa Construcțiilor înscria deja edificarea de cartiere muncitorești în orașele mai sus menționate, cărora li se adăuga și orașul Craiova. Până în 1949, în proprietatea Casei au intrat și terenuri în orașele Galați, Ploiești și Brașov, toate destinate construirii de locuințe. Suplimentar, Casa Construcțiilor a mai primit propuneri și din partea altor orașe ale țării, ducând tratative, începând cu 1939, și cu primăriile orașelor Râmnicu Vâlcea, Arad, Cluj-Napoca, Oradea, Constanța, Chișinău, Timișoara, însă aceste inițiative nu au fost concretizate.

Totuși, niciuna dintre parcelările prevăzute în țară nu a fost edificată înainte de război. Ca urmare a fondurilor insuficiente și a diverselor probleme birocratice, proiectele au fost amânate și reînscrise succesiv în campaniile ulterioare. Activitatea constructivă a Casei a fost oprită în 1943, ca urmare a decretului din luna februarie a acelui an, care interzicea continuarea clădirilor începute sau realizarea altora noi, la care se întrebuința fierul pentru beton și tabla (materiale necesare pe front). Ca urmare a unei intervenții pe lângă Ministeriul Înzestrării Armatei, Casa Construcțiilor a primit derogare de la această decizie doar în cazul parcelării Vatra Luminoasă din București, restul inițiativelor care vizau orașele din țară fiind amânate până după război. Acestei situații i s-a alăturat, din 1944, și necesitatea realocării a parte din fondurile disponibile spre alte acțiuni, considerate prioritare. Din acel an, între îndatoririle Casei Construcțiilor a fost inclusă și acordarea de împrumuturi celor ale căror locuințe au fost afectate de bombardamente. Chiar dacă în acest sens se prevedea deschiderea unui fond special, până la promulgarea decretului care viza această măsură, Casa a acordat aceste împrumuturi din fondul său anual, reducându-i suplimentar resursele financiare.

Dintre toate proiectele prevăzute, nu a fost edificată decât o singură parcelare. Este vorba despre lotizarea din Ploiești, care se dezvoltă astăzi pe străzile Motrului, Ineu, Balului și Arhimede. Terenul, cu o suprafață de 2,1 ha, a intrat în proprietatea Casei Construcțiilor în 1941, în același an planul parcelării fiind supus către avizare Primăriei Ploiești. Cartierul a fost înscris succesiv în campaniile anuale începând cu 1942. În 1945, a fost organizată licitația pentru darea în antrepriză a locuințelor pentru ca, până în iunie 1946, să fie ridicate la roșu toate cele 74 de locuințe prevăzute în planul de parcelare, urmând ca ele să fie terminate până la finalul lunii următoare. Până în 1948 toate locuințele au fost atribuite beneficiarilor însă, un an mai târziu, întreaga parcelarea a fost trecută în proprietatea Sfatului Popular. În consecință, repartiția inițială a fost anulată, urmând ca Sfatul Popular să le închirieze ulterior altor locuitori.

 

Proiectul locuințelor realizate de Casa Construcțiilor în parcelarea din Ploiești – fațadă principală și plan parter.

Parcelarea realizată de Casa Construcțiilor în Ploiești, reprezentată pe imaginea satelitară a orașului din 2017.

Chiar dacă în anii următori a dus tratative pentru realizarea de locuințe muncitorești cu mai multe întreprinderi industriale din țară (spre exemplu, în afara celor deja menționate, cu Societatea IAR din Brașov și cu Uzinele Metalurgice din Copșa Mică și Cugir), nici în cadrul acestui program Casa Construcțiilor nu a reușit să ducă la capăt decât un singur proiect. Este vorba despre locuințele construite pentru angajații Uzinelor „Nitrogen” din Târnăveni. Acestea au fost înscrise în campania din 1943-1944 însă, la fel ca în cazul parcelării din Ploiești, lucrările au fost amânate pentru mai mulți ani. Cele 20 de locuințe de la Târnăveni au fost finalizate în vara anului 1947, pe un teren de 2,1 ha, aflat peste drum de fabrică, la nord de strada Avram Iancu.

Proiectul parcelării realizate de Casa Construcțiilor pentru angajații Uzinelor „Nitrogen” din Târnăveni, implementat parțial în perioada 1943-1947.

Proiectul locuințelor realizate de Casa Construcțiilor în parcelarea din Târnăveni, pentru angajații Uzinelor „Nitrogen” – fațadă principală și plan parter.

Terenul pe care a fost proiectată parcelarea pentru muncitorii Uzinelor „Nitrogen” din Târnăveni (cu linie punctată) și locunințele finalizate în 1947 (cu linie continuă), reprezentate pe imaginea satelitară a localității din 2017.

Desființarea Casei Construcțiilor

Chiar dacă efectele directe ale activității Casei Construcțiilor în țară au fost reduse, maniera în care a fost îmbogățită legislația ei de funcționare spre finalul perioadei interbelice demonstrează faptul că statul o promova ca principal actor al activității constructive din inițiativă publică, încercând să așeze sub controlul ei două dintre direcțiile cele mai importante abordate în cadrul politicilor de locuire interbelice. Pe de o parte, i se permitea să intervină în procesul de construire a locuințelor de către investitorii privați, în cazurile care ridicau cele mai mari probleme – locuințele muncitorești. Pe de altă parte, i se atribuia sarcina de a susține una dintre acțiunile publice cu cele mai importante efecte la nivel național – împroprietăririle. Asigurând procesul de construire, administrația încerca să diminueze deficiențele înregistrate în cazul acestui program în deceniile anterioare. Mai mult decât atât, prin conlucrarea dintre primării și Casa Construcțiilor, întreg procesul era asigurat de sectorul public, reducând la minimum implicarea celui privat.

Puterea decizională a Casei Construcțiilor o depășea pe cea a administrațiilor locale, această instituție fiind cea care stabilea terenurile de construcție în orașe și ordinea în care urma să construiască, sperându-se, astfel, la o abordare unitară la nivel național, bazată pe decizii luate la nivel central. În felul acesta, Casa Construcțiilor devenea singurul organism public care avea ca scop construirea de locuințe la nivel național, activitatea ei fiind susținută de un cadrul legislativ care îi punea la dispoziție atât resursele financiare necesare, cât și puterea decizională de care avea nevoie.

Cu toate acestea, vastul program pe care Casa Construcțiilor și-l propusese la finalul periadei interbelice nu a mai apucat să fie pus în practică. Ea afost desființată pe 1 ianuarie 1949, activitatea sa trecând asupra Ministerului Muncii și Prevederilor Sociale, acesta substituindu-se în cazul tuturor drepturilor și obligațiilor Casei. Soldul existent la data de 31 decembrie 1948 urma să fie vărsat în bugetul general al statului, restul patrimoniului Casei fiind preluat de Ministerul Muncii.