Vatra Luminoasă

Achiziționează cartea:

„Locuințe pentru muncitori și funcționari:

Casa Construcțiilor și parcelarea Vatra Luminoasă(1930-1949)”!

Locuințe pentru muncitori și funcționari: Casa Construcțiilor și parcelarea Vatra Luminoasă analizează unul dintre cele mai importante momente ale istoriei orașului: construirea cartierului Vatra Luminoasă. Proiect model al Bucureștiului interbelic, Vatra Luminoasă a rămas în imaginarul bucureștenilor drept un spațiu al arhitecturii moderne și al urbanismului elegant, dar ascunde numeroase povești din timpul construirii sale: case conspirative și agenți secreți, politicieni implicați în edificarea sa, locuitorii renumiți și dramele acestora. Cartea are 246 de pagini și conține imagini de arhivă, planurile originale ale locuințelor și fotografii ale primilor locuitori ai parcelării. Comandă cartea la asociatiazona@gmail.com

Până spre sfârșitul secolului al XIX-lea, Bucureștiul se întindea, spre nord și est, până pe actualele bulevarde Nicolae Titulescu, Iancu de Hunedoara, Ștefan cel Mare și Mihai Bravu; spre vest, orașul ajungea aproximativ până acolo unde a fost construită, în perioada interbelică, Academia Militară, iar spre sud, până imediat după actualul Parc al Tineretului (fosta Vale a Plângerii). Tot atunci, era împărțit, din punct de vedere administrativ, în „colori” (transformate ulterior în sectoare) și, din punctul de vedere al prevederilor constructive, în trei zone concentrice, denumite „ocoale”. Ocolul III, aflat cel mai la margine, a reprezentat periferia acelei perioade, o zonă care, cel puțin în partea aflată la nord de Dâmbovița (mai dens construită și mai bine structurată), a fost supusă unui proces constant de densificare și de adaptare la o nouă realitate urbană, marcată de un proces continuu de modernizare.

Prin intermediul „Legii pentru mărginirea Bucurescilor”, adoptată pe 14 mai 1895 din inițiativa primarului Nicolae Filipescu, orașul primea o nouă delimitare ca urmare a includerii unor zone dezvoltate dincolo de limita anterioară și a înființării noului ocol IV. În urma acestui act normativ, orașul s-a extins în special spre nord (în acord cu tendința sa de dezvoltare conturată de-a lungul secolelor anterioare), extinderi mai modeste fiind înregistrate spre est și spre vest. Spre sud, orașul se restrângea ușor, lăsând în afară terenuri neconstruite.

Noul ocol IV era format din nuclee rezidențiale edificate anterior și din diverse funcțiuni majore (în special industriale, alături de spitale, cimitire, dotări ale armatei etc.), care erau înconjurate de vaste terenuri libere. Ținând cont de faptul că țesutul mai dens construit, dezvoltat organic de-a lungul secolului anterior pe fosta structură medievală, era înglobat ocoalelor I-III, ocolul IV devenea, prin opoziție, noua periferie a orașului, care se delimita, în zona aflată la nord de Dâmbovița, pe fosta limită a orașului de secol XIX. Ca urmare a modului în a fost formată, noua periferie a orașului nu era doar o delimitare administrativă, ci era și o zonă care se diferenția puternic de restul țesutului urban. Vastele terenuri neconstruite de care dispunea au permis o ocupare intensivă a zonei periferice prin realizarea de parcelări de dimensiuni medii și mari, conferind rigoare geometrică și o imagine aparte în comparație cu restul orașului. Configurația zonei centrale (supusă și ea multor modificări semnificative) a rămas, totuși, în cea mai mare parte tributară unui sistem stradal și parcelar diferit, moștenire a tipurilor de ocupări anterioare.  Modernitatea noilor fragmente urbane, edificate la periferie începând cu primele decenii ale secolului al XX-lea, a fost și rezultatul impunerii anumitor reguli de parcelare și edificare în acord cu ultimele tendințe ale urbanismului din acea perioadă. Formată prin juxtapunerea treptată a unor fragmente urbane majore – geometrice, în general omogene și moderne -, periferia delimitată la finalul secolului al XIX-lea și-a păstrat acest statut și în deceniile următoare, menținând această limită la nivelul țesutului bucureștean până în perioada contemporană.

Evoluția zonei Iancului – Vatra Luminoasă

Zona în care a fost edificată parcelarea Vatra Luminoasă a fost inclusă în oraș odată cu extinderea perimetrului administrativ din 1895, înainte făcând parte din comuna Pantelimon. Zona a evoluat prin juxtapunerea treptată a unor parcelări proiectate, punând în evidență o evoluție tipică pentru periferia bucureșteană. Primele locuințe au apărut în imediata proximitate a orașului de secol XIX și în lungul străzilor care traversau zona la acel moment. Planul orașului din 1895 consemnează existența unor astfel de nuclee construite pe bulevardul Ștefan cel Mare și în lungul șoselei Iancului, a străzilor Mărcuța între Vii (astăzi, strada Vatra Luminoasă) și Țepeș între Vii (aproximativ pe traseul de astăzi a străzii Maior Ion Coravu) și în lungul șoselei Vergului (astăzi, bulevardul Basarabia). Loturile erau de dimensiuni mari, fiind ocupate cu plantații de vii sau utilizate în alte scopuri agricole. În secolul al XIX-lea, în proximitatea bisericii Bălăneanu funcționa cimitirul Iancu Nou, care există și astăzi, în spatele blocurilor de pe șoseaua Mihai Bravu. La începutul secolului al XX-lea, pe șoseaua Iancului (între străzile Maior Laurențiu Claudian și George Folescu de astăzi), a funcționat o fabrică de postav (transformat ulterior în fabrică de țesătorie și, spre finalul perioadei interbelice, în Societatea Industria Bumbacului).

Fragment din planul orașului ridicat de Institutul Geografic al Armatei în 1895-1899. Cu linie punctată este reprezentat terenul pe care a fost edificată, în secolul următor, parcelarea Vatra Luminoasă.

În partea de nord, pe străzile Măgura Vulturilor, Lt. Băican Ionescu, Sergent Ion Pironașu, Maior Atanase Ionescu și, mai spre vest, pe strada Sarafinești, în primul deceniu al perioadei interbelice s‑au dezvoltat două parcelări cu loturi înguste și mici, ocupate în cea mai mare parte cu locuințe amplasate pe o latură de proprietate, la rândul lor înguste și de mici dimensiuni, repetând un tip de locuință care deja devenise tradițional pentru țesutul bucureștean periferic.

Contemporană cu aceaste parcelări este și lotizarea Călărașilor, aflată între strada Maior Ion Coravu, bd. Mihai Bravu și bd. Basarabia și care, în 1927, avea deja câteva locuințe construite. ACEASTĂ parcelare a fost realizată pe un teren aflat în proprietatea Primăriei Municipiului București, încadrându-se într-un program demarat începând cu 1921, când primăriilor din țară li se dădea dreptul să-și utilizeze rezervele funciare pe care le aveau în proprietate în scopul parcelării și împroprietăririi foștilor luptători din Primul Război Mondial (alături de văduvele și orfanii acestora) și a funcționarilor publici.

La sfârșitul anilor 1920, în zona aflată la nord de strada Vatra Luminoasă, Societatea Comunală de Locuințe Ieftine a edificat parcelarea Iancului I (între străzile Locotenent Victor Manu și Maior Laurențiu Claudian), lotizare de locuințe-tip proiectate de arh. Ioan Țărușanu, terminată înainte de 1938. Puțin mai spre vest, între străzile George Folescu și Jean Athanasiu, aceeași societate a construit, începând cu 1935, și parcelarea Iancului II, care a fost terminată în 1946. La rândul ei, aceasta a fost construită cu locuințe-tip, realizate după proiectele arhitectului Dan Ionescu.

Pe strada Locotenent Victor Manu, colț cu șoseaua Iancului, arhitectul Horia Creangă a proiectat în 1937 un mic ansamblu de locuințe muncitorești. Cele 14 locuințe cuplate (cărora li se adaugă una izolată, în partea de sud) sunt rezolvate în spiritul arhitecturii moderne, abordare stilistică pentru care Horia Creangă este unul dintre cei mai importanți reprezentanți.

Locuințele plurifamiliale din continuarea parcelării Vatra Luminoasă au fost construite în anii 1950, urmând modelul arhitectural-urbanistic al cvartalelor sovietice. Proiectul inițial prevedea realizarea unui astfel de ansamblu  pe întregul teren delimitat de străzile Maior Ion Coravu, Lt. Victor Manu, Vatra Luminoasă și șoseaua Mihai Bravu, precum și la vest de Victor Manu, în parcelarea interbelică. Locuințele aveau parter și trei etaje și erau grupate în jurul unor curți interioare, formând patru incinte distincte. Dintre acestea, nu au fost realizate decât cele din jurul parcului Ciurea de astăzi, precum și imobilele din lungul străzii Lt. Victor Manu (ambele fronturi).

Proiectul locuințelor ce urmau a fi construte în anii 1950 în zona Vatra Luminoasă, după modelul cvartalelor sovietice. În prim plan, strada Locotenent Victor Manu intersecție cu strada Vatra Luminoasă. Din proiectul inițial, care viza întreaga zonă cuprinsă între străzile Vatra Luminoasă, Lt. Victor Manu, Maior Ion Coravu și bd. Mihai Bravu, nu au fost edificate decât locuințele din jurul parcului Ciurea și cele de pe strada Victor Manu.

În deceniile următoare, zona a fost completată cu locuințe plurifamiliale urmând alte modele arhitectural-urbanistice, în funcție de perioada în care au fost edificate. În anii 1960, au fost construite și blocurile de tip bară care plachează frontul vestic al șoselei Mihai Bravu.

Zona extinsă din jurul parcelării Vatra Luminoasă, cu indicarea unora dintre fragmentele urbane majore dezvoltate de-a lungul timpului (reprezentate pe imaginea satelitară a Bucureștiului din 2018). 01: biserica Bălăneanu și cimitirul Iancu Nou; 02: Terenul fostei Fabrici de Postav; 03: parcelări edificate la începutul perioadei interbelice, cu loturi mici și înguste; 04: parcelarea Călărașilor, realizată pe terenul Primăriei Municipiului București; 05: parcelările Iancului I și II, construite de Societatea Comunală de Locuințe Ieftine; 06: parcelarea de locuințe pentru muncitori, proiectată de arh. Horia Creangă; 07: parcelarea Vatra Luminoasă; 08: cvartalul Vatra Luminoasă (cu linie punctată este reprezentat terenul inițial pe care a fost proiectat).

Construirea locuințelor-tip

Casa Construcțiilor a fost înființată în 1930, chiar din anul următor ea începându-și activitatea constructivă în Capitală prin edificarea primele 75 de locuințe, dintre care cele mai multe grupate în parcelarea Independenței de pe strada Sfântul Elefterie. Fiind o instituție de stat, activitatea ei constructivă se încadrează în categoria mai largă a politicilor de locuințe sociale, fiind finanțată din bani publici.

Astfel de politici au fost desfășurate de administrație încă din 1910, când a fost înființată Societatea Comunală de Locuințe Ieftine și când Casele funcționarilor publici (din cadrul instituțiilor de stat) își propuneau să intervină activ în asigurarea de locuințe pentru membrii lor (prin creditare, parcelare de terenuri și chiar construire). În perioada interbelică, acestor măsuri li s-au adăugat împroprietăririle (destinate demobilizaților și funcționarilor publici), realizate fie pe terenuri aflate în proprietatea statului, fie în cea a primăriilor urbane, rezultând parcelări de dimensiuni mari și medii la periferia orașelor din toată țara sau chiar dincolo de limitele lor, în zona suburbană.

Prin intermediul actelor normative care au reglementat activitatea Casei Construcțiilor, acesteia i se permitea să construiască două tipuri de locuințe: locuințe populare – definite ca fiind acele locuințe cu o suprafață de maximum 80 mp și cel mult trei camere de locuit plus dependințe – și locuințe economice – definite ca fiind acele locuințe cu maximum 140 mp și cel mult cinci camere de locuit plus dependințe.

În cazul României, diversele politici de locuințe sociale implementate de administrație până la finalul perioadei interbelice au avut efecte semnificative în special asupra calității locuirii clasei de mijloc, populația cu adevărat săracă fiind lăsată, în continuare, să se descurce pe cont propriu. Inițial, construirea de locuințe muncitorești era definită ca scop prioritar al Societății Comunale de Locuințe Ieftine, această decizie fiind luată încă din 1910, într-o perioadă în care problemele clasei muncitorești încă nu atinseseră o stare la fel de alarmantă ca în țările puternic industrializate. Paradoxal, cu cât problema muncitorimii s-a accentuat în București – ca urmare a dezvoltării industriei și, implicit, a amplificării acestei clase –, cu atât activitatea Societății s-a adresat mai puțin muncitorilor industriali și mai mult funcționarilor publici. În perioada interbelică, Casa Construcțiilor devenea singura instituție publică care își asuma construirea de locuințe muncitorești, celelalte programe de locuințe sociale fiind destinate mai ales funcționarilor publici și demobilizaților din Primul Război Mondial.

Dacă în cazul parcelării Independenței (1930-1933), Casa Construcțiilor a ales, pentru locuințele edificate, o estetică arhitecturală bazată pe stilul neoromânesc, în cazul parcelării Vatra Luminoasă rezolvarea stilistică s-a orientat către noua estetică a arhitecturii moderne, care abia debutase în peisajul arhitectural bucureștean cu foarte puțini ani înainte de realizarea primelor locuințe din lotizare.

Încă din prima etapă de edificare a parcelării, tipurile de locuințe proiectate de arhitecții Ioan Hanciu și Neculai Aprihăneanu au pus în evidență această nouă estetică – volume simple, în general monobloc, albe, fără accente de culoare și fără jocuri contrastante de material, cu învelitori cu pantă mică, mascate de atice înalte și, în consecință, invizibile spre exterior. Decorația este redusă la minimum, copertinele de deasupra intrărilor au acoperișuri aplatizate și secțiune cu înălțime redusă și, în cazul mai multor tipuri de locuințe, ferestrele sunt grupate în bandă la partea superioară a fațadelor, sunt amplasate pe colțul clădirii sau este utilizat golul circular (de tip „hublou”), laitmotiv al arhitecturii moderne bucureștene. La fel ca în cazul locuințelor edificate în general în această perioadă în România, aceste caracteristici moderne sunt conjugate cu diverse orientări stilistice cu caracter local: fațadele sunt închise la partea superioară prin profile orizontale care preiau rolul compozițional al cornișelor din arhitectura tradițională, șarpanta ascunsă în spatele aticului înalt generează o retragere în trepte la partea superioară a fațadelor laterale, toate ferestrele au solbanc la partea inferioară, unele dintre ele punând în evidență și ancadramente simple.

O estetică similară a fost adoptată și în cea de-a doua etapă de edificare, demarată în 1939, parcelarea Vatra Luminoasă devenind singura lotizare de locuințe sociale din București în cazul căreia s-a renunțat utilizarea arhietcturii neoromânești în favoarea esteticii arhitecturii moderne.

ETAPA 1933-1938

LOCUINȚE TIP A

Construirea locuințelor din parcelarea Vatra Luminoasă a pornit din partea nord-vestică a terenului, în prima campanie de edificare, demarată în 1933, fiind realizate clădirile aflate între străzile Lt. Victor Manu, Sighișoara, Grigore Vasiliu Birlic și Vatra Lumionasă. În insula delimitată de aceste străzi, Casa Construcțiilor a realizat, prin intermediul Uniunii Generale a Micilor Industriași, 22 de locuințe tip A, parter și etaj, care aveau 36 mp la sol fiecare și cuprindeau câte trei camere de locuit și dependințe (fiind, în consecință, locuințe populare, destinate în special muncitorilor). Aceste prime clădiri au fost terminate în mai puțin de un an, fiind preluate de beneficiari în luna aprilie  a anului 1934.

LOCUINȚE TIP B, TIP A MODIFICAT ȘI TIP C

În aceeași campanie constructivă, demarată în 1933, au fost construite și 20 de locuințe tip B pe străzile Grigore Vasiliu Birlic și Dimitrie Marinescu. Conform proiectului inițial, acestea au 56 mp la sol și cuprind câte două apartamente – unul la parter și unul la etaj. Parcelele sunt astfel împărțite încât fiecărui apartament să îi corespundă o zonă de curte individuală (cu număr poștal propriu), din care se poate face accesul direct în locuință – pe fațada dinspre stradă (direct din curte), pentru apartamentele de la parter și pe fațada laterală (prin intermediul unei scări interioare), pentru cel de la etaj. Fiecare apartament are câte două camere și dependințe și se înscrie în categoria locuințelor populare (aceste clădiri de locuit fiind, la rândul lor, destinate în special muncitorilor). La fel ca în cazul locuințelor tip A, și aceste apartamente au fost terminate în 1934, fiind preluate de beneficiari în luna octombrie a acelui an.

Acest tip de locuințe utilizat de Casa Construcțiilor interpretează un model des întâlnit în parcelările interbelice. Camuflate printre vilele unifamiliale, în cea mai mare parte a lotizărilor din zona periferică au fost edificate mici imobile cu două apartamente, unul la parter și unul la etaj (destinate, în general, membrilor aceleiași familii), și, la mansardă, camere (sau încă un apartament, de mai mici dimensiuni) pentru personalul de serviciu. Acest tip de locuință interpretează, la rândul său, un model tradițional de locuire – cel al locuirii familiei extinse într-o curte comună -, adaptându-l și transformându-l într-un nou tip de locuință, adecvată familiei moderne burgheze care locuia în noile lotizări din zona periferică a orașului. În cazul locuințelor din Vatra Luminoasă, această dimensiune familială se pierde, fiind preluat doar modelul arhitectural al micului imobil plurifamilial. Astfel de rezolvări au fost utilizate și de alte societăți publice care au construit în perioada interbelică – spre exemplu, Societatea Comunală de Locuințe Ieftine (în parcelarea Ana Davila) sau Casa Muncii CFR (care a construit astfel de locuințe pe tot cuprinsul țării și, în București, în parcelările Steaua și Grant, precum și în proximitatea gărilor Mogoșoaia și Obor).

În continuarea străzii Dimitrie Marinescu (spre sud, frontul vestic) și pe primul tronson (dinspre vest) al străzii Sighișoara, Casa Construcțiilor a edificat, începând cu 1934, un lot de 20 de locuințe tip A modificat. Dintre acestea, 8 au fost terminate chiar în același an, celelalte 12 fiind finalizate în campania din 1936-1937. Față de tipul A din 1933, noile locuințe aveau 40,7 mp la sol, permițând realizarea unei camere suplimentare la parter și a unei băi la etaj.

Tot în 1934, pe strada Dimitrie Marinescu (pe frontul estic) au fost începute încă șase locuințe, care au fost terminate în 1937. Dintre acestea, patru sunt tip C (cu distribuție similară cu cea a tipului A modificat; nr. 5-11) și două sunt tip special (str. Dr. Ottoi Călin nr. 2 și Dimitrie Marinescu nr. 3), acestea din urmă având câte cinci camere și dependințe, fiind, în consecință, locuințe economice destinate funcționarilor.

LOCUINȚE TIP 1936 ASIGURAT

În 1936 a început construirea următarelor locuințe, care au fost realizate pe strada Sighișoara și pe frontul nordic al străzii Dr. Ottoi Călin (între intersecțiile cu străzile Dimitrie Marinescu și Constantin Tănase). Ele au fost înscrise în două campanii constructive succesive, fiind terminate în 1938. În această perioadă au fost realizate 36 de locuințe, dintre care 30 au fost locuințe tip 1936 asigurat.

Spre strada Dimitrie Marinescu au fost construite tipuri speciale de locuințe (destinate funcționarilor), dintre care patru se află pe strada Sighișoara (nr. 7-9 și 14-16) și două pe strada Dr. Ottoi Călin (ambele având numărul poștal 1).

LOCUINȚE TIP 1937 ASIGURAT ȘI TIP 1937 FUNCȚIONAR

Zona amplasată la sud de strada Dr. Ottoi Călin a fost înscrisă în campania constructivă din 1937‑1938. Pe străzile Alecu Mateevici (ambele fronturi), Remetea (frontul vestic), Sică Alexandrescu (frontul sudic), Dimitrie Marinescu (nr. 13-15) și Rușchița (nr. 74-76) au fost construite 52 de locuințe tip 1937 asigurat, dintre care 44 au fost finalizate în campania 1938-1939, pentru ca restul de 8 să fie înscrise și finalizate în campania următoare, din 1939-1940. Toate aceste locuințe au fost destinate muncitorilor. Ele au câte trei camere de locuit și dependințe, fiind în consecință locuințe populare.

În aceeași campanie constructivă, Casa Construcțiilor a edificat, pentru funcționari, și locuințele amplasate pe loturile cuprinse între străzile Remetea, Sică Alexandrescu, Constantin Tănase și Dr. Ottoi Călin. Cele 22 de locuințe tip 1937 funcționar au fost destinate, în baza unei convenții speciale, membrilor Societății Generale a Funcționarilor Publici. Ele au fost finalizate și repartizate beneficiarilor în 1938-1939. Fiecare locuință are câte trei camere și dependințe, fiind, în consecință, locuințe populare destinate funcționarilor publici.

Pe data de 10 noiembrie 1938, în prezența Ministrului Muncii, a Primarului General al Capitalei și a altor oficialități, a avut loc inaugurarea cartierului Vatra Luminoasă, cuprinzând cele 190 de locuințe construite începând cu 1933.

Planul complet al parcelării a fost înaintat Primăriei Municipiului București spre autorizare încă din 1935, însă abia un an mai târziu Casa Construcțiilor a primit răspuns. Primăria nu a aprobat continuarea lotizării, deoarece, conform Planului Director de Sistematizare (promulgat pe 9 mai 1935), terenul era inclus în zonă verde (fiind, astfel, needificabil). Această încadrare a putut fi modificată abia după îndelungate intervenții, prin Înaltul Decret Regal din martie 1939. Tot atunci, parcelarea primea aprobarea pentru zona deja edificată, urmând ca pentru restul zonei autorizația de construire să fie acordată doar după realizarea lucrărilor edilitare. Cu aceeași ocazie, Casei Construcțiilor i-a fost cerută modificarea planului de parcelare rezultând noua formă a lotizării (asemănătoare cu cea actuală), modificată și ea ulterior, prin intervențiile de la finalul anilor 1940 și din deceniile următoare.

ETAPA 1939-1946

LOCUINȚE TIP I

Cea de-a doua etapă principală de construire a locuințelor-tip din parcelarea Vatra Luminoasă a demarat în 1939, când, ca urmare a prevederilor incluse în legea din acel an, Casei Construcțiilor i se puneau la dispoziție resurse materiale sporite față de perioada anterioară. În această etapă, instituția a utilizat pentru cea mai mare parte a locuințelor realizate un tip nou de proiect – locuințe tip I – care a presupus edificarea de locuințe înșiruite. Ele au cca 45 mp fiecare și se dezvoltă pe două niveluri: un subsol înalt (cu sufragerie, bucătărie, cămară și pivniță) și un etaj (cu două dormitoare și o baie); suplimentar, la mansardă putea fi amenajată încă o cameră de către proprietari.

Primele 120 de locuințe tip I (edificate pe străzile Rușchița și Dumitru Theodor Neculuță) au fost înscrise în campania demarată în toamna anului 1939, până în 1940 toate clădirile fiind finalizate și preluate de beneficiari, fie în luna mai, fie în luna august a acelui an.

Următoarele 68 de locuințe tip I au fost înscrise în campania din 1940-1941, fiind prevăzute  în zona aflată la nord de strada Dr. Ottoi Călin, pe străzile Dumitru Thedor Neculuță, Călinului, Aura Buzescu și Tony Bulandra. În urma cutremurului din 10 noiembrie 1940, Casa Construcțiilor a început să acorde împrumuturi muncitorilor și funcționarilor ale căror locuințe au fost afectate de seism, activitate care i-a redus fondurile disponibile pentru construire. Tot în 1940, Ministerul Înzestrării Armatei i-a interzis Casei Construcțiilor să mai desfășoare lucrări de construire în cazul în care acestea necesitau fier-beton și tablă (materiale care erau necesare pe front). Abia după intervenții susținute pe lângă minister, instituției i-a fost permisă continuarea lucrărilor doar în parcelarea Vatra Luminoasă (însă nu și în cele pe care voia să le înceapă pe alte terenuri din Capitală sau în țară). În aceste condiții, Casa Construcțiilor nu a putut să finalizeze locuințele începute în 1940 în timpul prevăzut, acestea fiind terminate abia în octombrie 1942.

Tot atunci, instituția înscria în campania din acel an realizarea a încă 107 locuințe tip I. Acestea au fost edificate la sud de strada Dr. Ottoi Călin, pe aceleași străzi ca cele din campania anteiorară. Construirea lor a început în decembrie 1942, însă, ca urmare a scumpirii continue a mâinii de lucru și a materialelor de construcție, acestea au putut fi recepționate abia în 1946.

LOCUINȚE TIP III

Tot în campania din 1939, Casa Construcțiilor a edificat și 28 de locuințe tip III, destinate muncitorilor asigurați. Acestea au fost construite pe capetele insulelor, spre străzile Vatra Luminoasă (nr. 62-66), Ottoi Călin (nr. 23-35, respectiv str. Constantin Tănase nr. 21), Sică Alexandrescu (nr. 13-19), precum și câte două locuințe pe străzile Rușchița (nr. 3-5) și Dumitru Theodor Neculuță (nr. 4-6). Locuințele au câte trei camere plus dependințe și sunt foarte asemănătoare cu locuințele tip 1937 asigurat, construite în campaniile anterioare, pe străzile Remetea, Sică Alexandrescu și Alecu Mateevici.

În anii următori a fost adoptată o nouă rezolvare pentru locuințele tip III, primele 24 de case de acest fel fiind construite între 1940 și 1942 (și fiind tot locuințe populare destinate muncitorilor). Ele au o suprafață la sol de cca 50 mp și se dezvoltă pe subsol (cu pivniță și spălătorie), parter (cu sufragerie, bucătărie și cămară) și etaj (cu două dormitoare și o baie). Amplasarea lor în cadrul parcelării este similară cu cea din campania precedentă, ocupând capetele insulelor (pe străzile Theodor Neculuță nr. 5 și 25, Ion Păun Pincio nr. 2-8, Călinului nr. 1, 2, 21 și 22, Aura Buzescu nr. 3-5, 26 și 39, Tony Bulandra nr. 4-6 și 40 și pe strada Dr. Ottoi Călin nr. 37-47). Din totalul de 92 de locuințe construite în această campanie (celor 24 de locuințe tip III, adăugându-li-se încă 68 tip I, menționate anterior), 46 au fost repartizate lucrătorilor din industrii și meserii, 18 meseriașilor patroni și 28 funcționarilor particulari.

Alte 20 de locuințe tip III (similare cu cele din 1940, însă cu o suprafață ușor mai mare) au fost construite între 1942 și 1946 în completarea parcelării, la sud de strada Ottoi Călin, tot pe capetele insulelor ocupate în rest cu locuințe tip I. Astfel de clădiri au fost edificate pe străzile Theodor Neculuță nr. 27 și 55, Alexandru Giugaru nr. 2-8, Ottoi Călin nr. 32-34, Aura Buzescu nr. 41, Tony Bulandra nr. 42 și Spartacus nr. 1-7.

LOCUINȚE TIP IV

În campania 1939-1940, Casa Construcțiilor a edificat și 8 locuințe tip IV 1939, amplasate pe frontul estic al străzii Constantin Tănase (nr. 25-39). Ele sunt asemănătoare tipului 1937 funcționar (utilizat pe frontul opus al aceleiași străzi și pe partea estică a străzii Remetea), fiind, la rândul lor, locuințe populare destinate funcționarilor.

Alte locuințe tip III au fost înscrise în campania demarată în 1942, elaborate pe baza unui proiect ușor diferit față de cel din anii precedenți. Acestea se află pe frontul sudic al străzii Spartacus și, la fel cu cele din 1939, sunt tot locuințe populare ce au fost distribuite funcționarilor publici.

Toate cele 135 de clădiri realizate în această ultimă campanie (acestor 8 locuințe tip IV, adăugându-li-se încă 107 locuințe tip I și 20 tip IIII, menționate anterior) au fost construite prin intermediul Societății „Creditul Industrial Român”. Ele au fost terminate la roșu și acoperite până în luna noiembrie 1943, însă finalizarea lor completă a mai durat încă cca trei ani. În cazul locuințelor realizate anterior, Casa Construcțiilor a asigurat finisajele și diversele echipări pe cont propriu (prin contracte încheiate cu fabrici și ateliere de producție). Lipsa de forță de muncă și incapacitatea întreprinderilor de a face față cererii de materiale au determinat instituția să achiziționeze materialele și echipamentele necesare direct de pe piață, ceea ce a crescut considerabil prețul de execuție a locuințelor. Chiar și așa, până la finalul anului 1945, nu fuseseră terminate decât 52 de locuințe din totalul de 135 înscris în campania din 1942. În anul următor, lucrările au fost urgentate astfel încât în luna iulie 1946 toate clădirile au putut fi recepționate și distribuite beneficiarilor. În 1949-1950, parte din atribuirile inițiale pe care le făcuse Casa Construcțiilor au fost anulate, unele imobile trecând în folosința Comitetului Provizoriu al Capitalei sau al Sfatului Popular al Capitalei.

LOCUINȚE TIP V

În partea de sud a străzii Constantin Tănase, Casa Construcțiilor a edificat, în 1939-1940, și 10 locuințe tip V, în continuarea locuințelor tip IV 1939, realizate în aceeași campanie constructivă. Ambele tipuri de locuințe au fost destinate funcționarilor publici, însă cele din tipul V au câte cinci camere de locuit și dependințe, fiind, în consecință, locuințe economice. În comparație cu celelalte tipuri proiectate în perioada 1939-1942, tipul V nu a mai fost utilizat în campaniile constructive ulterioare, singurele locuințe de acest fel fiind la numerele 1-19 ale străzii Constantin Tănase.

Ca estetică generală, și locuințele edificate în această perioadă se înscriu în reperele stilistice ale arhitecturii moderne. Totuși, în comparație cu clădirile construite la începutul anilor 1930, locuințele edificate după 1939 prezintă o serie de modificări la nivelul detaliilor arhitecturale și al materialelor utilizate, ilustrând transformările prin care această arhitectură a trecut la finalul perioadei interbelice. Toate tipurile realizate în această a doua etapă de edificare, prezintă elemente arhitecturale sau panouri decorative placate cu cărămidă, ce conferă contrast cromatic și de material cu restul fațadei, care era albă în varianta inițială. Suplimentar, în cazul locuințelor tip I au fost folosite ancadramente terminate arcuit la partea superioară, iar acoperirea a fost rezolvată în șarpantă, cu cornișă vizibilă și adâncă spre stradă. Toate locuințele sunt acoperite cu olane, chiar și în cazurile în care șarpanta este mascată de atice înalte (acestea din urmă primind un rând de olane la partea superioară, vizibile subtil din stradă).

Particularitatea acestei perioade constă în utilizarea locuințelor înșiruite, un tip de grupare a clădirilor care era des invocat pe cale teoretică ca fiind cel mai eficient și, în consecință,  recomandat în mod recurent pentru a fi utilizat în cazul locuințelor destinate locuitorilor cu mijloace materiale reduse. Cu toate acestea, nici în București și nici în alte orașe ală țării nu au fost construite astfel de locuințe decât în mod excepțional. În Capitală, au mai fost utilizate ocazional de către Societatea Comunală de Locuințe Ieftine în parcelările Rahova și Sfânta Vineri. Utilizarea – în număr mare – a locuințelor înșiruite în parcelarea Vatra Luminoasă scoate în evidență preocuparea pe care Casa Construcțiilor a avut-o pentru creșterea eficienței investițiilor (în condiții de menținere a gradului de confort), evidențiind, încă o dată, modernitatea modului în care a intervenit în problema asigurării de locuințe sociale pentru populația bucureșteană și demonstrând o raliere la  principiile Mișcării Moderne care nu s-a manifetat exclusiv la nivel arhitectural-stilistic.

Dotări urbane în parcelare

Încă de la început, Casa Construcțiilor a prevăzut realizarea de dotări urbane în parcelarea Vatra Luminoasă. Conform planului de parcelare din anul 1935, lotizarea urma să fie configurată în jurul unei piețe centrale, înconjurată de clădiri publice: un dispensar pe partea de sud, o biserică pe latura de est și o școală pe partea vestică. Suplimentar, era prevăzut și un mic parc, dispus în partea de nord‑est a cartierului.

În planul modificat al parcelării, din 1939, în afara micului parc dintre străzile Vatra Luminoasă, Dimitrie Marinescu și Constantin Tănase  (prezent și pe planul anterior), în noua zonă ce începea să fie edificată în acel an era prevăzut un nou scuar amenajat, alături de diverse dotări publice dispuse înspre strada Vatra Luminoasă.

În zona edificată în prima etapă (demarată în 1933), din dotările publice prevăzute în planul de parcelare, Casa Construcțiilor nu a realizat decât parcul aflat între străzile Dimitrie Marinescu, Vatra Luminoasă și Constantin Tănase, cu suprafață de cca 1 ha și destinat să deservească întregul cartier edificat până în acel moment. Chiar dacă instituția rezervase acest teren încă de la început, el a fost amenajat abia în 1938, cu ajutorul Casei Grădinilor Publice. În perioada postbelică, pe acest spațiu verde au fost construite blocurile cu 10 etaje de pe strada Vatra Luminoasă nr. 60A, schimbându-i-se destinația inițială.

La trei ani după începerea parcelării, Casa Construcțiilor înscria în programul său de viitor realizarea pieței centrale, alături de dispensar, școală, sală de conferințe și cinematograf. Aceste clădiri nu au fost realizate, în campania începută în 1937 instituția alegând să construiască locuințe pe terenul destinat inițial școlii (aflat aproximativ în zona delimitată azi de străzile Dr. Ottoi Călin, Remetea, Sică Alexandrescu și Constantin Tănase). Celelalte funcțiuni proiectate în planul din 1935 se aflau amplasate în zona ce a fost edificată începând cu 1939. În noul plan de parcelare din acel an, diversele dotări anterioare nu au mai fost prevăzute, acesta propunând o nouă rezolvare urbanistică inclusiv în ceea ce privea funcțiunile publice și amplasarea lor în cadrul lotizării.

Un nou parc a fost prevăzut în planul parcelării din 1939, în zona estică a lotizării. Acesta a fost realizat în anii 1940 pe terenul delimitat de străzile Dumitru Theodor Neculuță, Dr. Ottoi Călin, Aura Buzescu și Alexandru Giugaru, fiind astăzi amenajat cu locuri de joacă pentru copii. În rest, și dotările prevăzute în cel de-al doilea plan de parcelare au fost realizate doar parțial, chiar dacă încă de la început au fost rezervate terenurile necesare realizării grupurilor comerciale și unei dotări culturale spre strada Vatra Luminoasă.

Între străzile Vatra Luminoasă, Dumitru Theodor Neculuță și Aura Buzescu, Casa Construcțiilor își propunea să realizeze un ateneu popular, care nu a ajuns însă să fie înscris în nicio campanie constructivă. În 1944, terenul era dat în folosință Cooperativei „Trancu-Iași” din Vatra Luminoasă pentru desfășurarea unor activități sportive, întrepindere care a realizat și lucrările de nivelare a terenului. Un an mai târziu, lotul era dat, în același scop, în folosința asociației sportive și culturale „Muncitorul”. În 1946, epitropii parohiei Vatra Luminoasă cereau realizarea unei biserici în parcelare. Ca răspuns la această cerere, Casa Construcțiilor a propus realizarea lăcașului de cult pe acest teren, prevăzând, suplimentar, edificarea unui cinematograf și a unei grădinițe pentru copii pe același lot. Niciunul dintre aceste proiecte nu a fost însă pus în practică. Terenul a rămas neconstruit până în anii 1970, când au fost ridicate aici cele două blocuri înalte de pe strada Vatra Luminoasă nr. 70, tot în această perioadă fiind edificate și blocurile similare de la nr. 60A.

Grupurile comerciale – cu locuințe la etajele superioare – aflate pe strada Vatra Luminoasă (unul, între străzile Rușchița și Dumitru Theodor Neculuță și celălalt, între străzile Aura Buzescu și Tony Bulandra) au fost înscrise în programul de lucru din 1941-1942. Ca urmare a dificultăților cu care Casa Construcțiilor se confrunta în acea perioadă, executarea lor a fost amânată pentru campania următoare, cele două clădiri fiind date în antrepriză în august 1942 și terminate până în toamna anului următor. Până în 1944, toate apartamentele au fost închiriate pe bază de licitație publică. Darea în locație a spațiilor comerciale a fost însă amânată, Casa Construcțiilor încă mai având de terminat lucrările de mobilare și echipare.

Ambele clădiri conțineau câte șapte magazine la parter, fiecare spațiu comercial având prevăzute spații de depozitare și pivniță la subsol. La cel de-al doilea nivel subteran au fost realizate adăposturi antiaeriene, în acord cu regulamentul de apărare pasivă în vigoare la acel moment. La nivelurile superioare, au fost realizate câte cinci apartamente, fiecare cu câte două camere și dependințe și accese prevăzute în curțile aflate în zona din spatele imobilelor.

Arhitectura acestor clădiri respectă abordările stilistice carcateristice sfârșitului perioadei interbelice și ale anilor de tranziție ce au urmat. Fiind încă încadrabile în liniile de forță ale arhitecturii moderne (volume simple, asimetrice, cu copertine adânci și secțiuni reduse de placă), ele conțin și trimiteri la repere ale arhitecturii tradiționale (utilizarea golurilor arcuite sau a „citatelor arhitecturle”). Estetica generală se bazează pe alternanțe cromatice asigurate de proiectarea detaliilor sau a câmpurilor decorative albe pe zone extinse finisate cu cărămidă aparentă. Din loc în loc, sunt inserate elemente decorative elaborate care fac trimitere la epoca brâncovenească sau la arhitectura secolului al XVIII-lea.

Locuințe plurifamiliale pe strada Maior Ion Coravu

Ultimul lot de construcții a fost înscris în campania de lucru din 1945-1946, fiind prevăzută realizarea a 36 de locuințe unifamiliale pe strada Maior Ion Coravu. Lucrările au demarat la sfârșitul lunii octombrie 1945, însă în anul următor Casa Construcțiilor a abandonat acest proiect. În 1946, instituția a decis să renunțe la edificarea de locuințe-tip individuale în favoarea realizării de imobile plurifamiliale, cu scopul de a putea amplifica numărul de apartamente puse la dispoziția populației. În luna mai a acelui an, instituția a întocmit proiectul necesar, conform căruia era prevăzută realizarea mai multor blocuri, care conțineau însumat 210 apartamente. Modificarea planului de parcelare a fost aprobată de Primăria Municipiului București în luna iunie 1946, iar proiectul locuințelor colective a primit aprobarea Comisiei speciale de aplicare și interpretare a planului de sistematizare și alinieri în ședința din 24 mai 1946. Aceasta din urmă a stabilit înălțimea maximă a noilor construcții la 10,5 m (adică parter și două etaje), fapt ce a condus la realizarea unui număr mai mic de apartamente față de  varianta inițială, propusă de Casa Construcțiilor.

Locuințele plurifamiliale de pe strada Maior Ion Coravu au fost înscrise în planul de investiții din 1946-1947, Casa prevăzând inițial realizarea a două blocuri cu apartamente destinate asiguraților (78 de locuințe) și a trei blocuri pentru funcționari publici (20 de locuințe), proiect ce a fost ulterior modificat. Pentru construirea acestor imobile, instituția a încheiat, în februarie 1947, un contract de dare în antrepriză cu Societatea Anonimă „Creditul Industrial Român”, cu sediul în București.

În urma lucrărilor au rezultat două blouri de locuințe, ambele dezvoltate pe subsol, parter, două etaje și mansardă. Blocul D, amplasat pe strada Maior Ion Coravu nr. 51 A-K (între străzile Dimitrie Marinescu și Rușchița), este format din 11 tronsoane și a fost destinat muncitorilor. El se dezvoltă pe o suprafață la sol de 1.845 mp (ocupând o parcelă de 3.330 mp) și conține în total 66 de apartamente grupate în tronsoane cu câte două apartamente pe palier (șase apartamente în fiecare tronson). Apartamentele de la parter au câte o cameră și dependințe, cele de la etaj (rezolvate asemănător) conținând câte o cameră în plus.

Blocul B, amplasat tot pe strada Maior Ion Coravu, la nr. 55 (între străzile Dumitru Theodor Neculuță și Aura Buzescu), este format din cinci tronsoane și a fost inițial destinat funcționarilor publici. Clădirea ocupă o suprafață la sol de 846 mp (dezvoltându-se pe o parcelă de 1.730 mp) și conține în total 30 de apartamente – câte 10 pe fiecare nivel suprateran. Smilar cu blocul D, fiecare tronson conține câte șase apartamente, cele de la parter având o cameră de locuit și dependințe, iar cele de la etaj două camere și dependințe.

Ambele blocuri au fost prevăzute cu boxe individuale pentru fiecare apartament și cu o spălătorie comună la masardă în fiecare tronson, cărora li se adaugă pivnițe la subsol (și ele distincte pentru fiecare unitate de locuit). În aceste spații de serviciu, locuitorii au improvizat, de-a lungul timpului, zone comune pentru desfășurarea activităților gospodărești. În unul dintre tronsoanele de la nr. 55, în spălătorie era montat un alambic, cu care bărbații făceau țuică (din corcodușii plantați tot de ei în curtea din spatele blocului) iar în același loc femeile făceau toamna zacuscă. În pivniță se făcea vin din strugurii proveniți din vițele plantate în curțile comune din fața blocului, iar în zona din spate a fost improvizată o afumătoare care era utilizată în comun.

Conform deciziei din 3 noiembrie 1949, aceste două imobile au trecut în folosința Întreprinderii „23 August” din București, urmând ca apartamentele să fie repartizate angajaților acesteia, acțiune ce a avut loc în 1951-1952. Similar, tot pe 3 noiembrie 1949, alte 16 locuințe amplasate pe diverse străzi din parcelare au fost trecute în folosința Sfatului Popular al Capitalei.

Ca urmare a adoptării reperelor stilistice ale arhitecturii moderne și în cazul acestor locuințe, a înălțimii reduse a blocurilor (parter și două etaje), a ritmului dat de intrările amplasate la distanțe mici între ele, precum și a grădinilor de fațadă amenajate în fața clădirilor (delimitate prin gard și cu intrarea care se face prin intermediul a câte unei porți), imobilele de locuințe plurifamilale de pe strada Maior Ion Coravu se integrează armonios în arhitectura zonei, fără a crea rupturi majore față de țesutul preexistent. Prezența locuințelor înșiruite în imediata proximitate face ca imaginea clădirii de tip bară, cu arhitectură liniară și repetitivă (străină la acel moment peisajului arhitectural general al periferiei bucureștene) să fie și mai ușor integrabilă ansamblului. Chiar dacă este vorba despre imobile unifamiliale, și în cazul locuințelor înșiruite imaginea creată către stradă este una repetitivă, generând volume dezvoltate puternic pe orizontală, ritmate de accesele la locuințe și de elementele arhitecturale repetitive, rezultate în urma utilizării aceluiași tip de proiect de-a lungul întregii înșiruiri.

Parcelarea Vatra Luminoasă ne apare astăzi ca un unicat în peisajul arhitectural românesc, ea fiind singurul ansamblu interbelic de mari dimensiuni care a adoptat estetica arhitecturii  moderne, cu o coerență arhitecturală și urbanistică ce rar a mai fost egalată la o scară atât de mare la nivelul țesutului rezidențial.