Grivița Roșie

Grivița Roșie reprezintă numele pe care l-am folosit pentru a denumi cele 9 blocuri construite între străzile Feroviarilor și Lainici, pe locul Fabricii de Petrol „Steaua Română”, distrusă de bombardamentele din primăvara anului 1944. Ulterior, autoritățile au construit și alte imobile de apartamente.

Context

Refacerea cartierului Steaua a început în primăvara anului 1945. Un articol din „Lupta C.F.R.” publica, în încheiere, planul de construire a „trei mari blocuri cu câteva sute de apartamente fiecare în cartierul Steaua și în alte centre cu densă populație ceferistă, prevăzute cu tot ceea ce e necesar, pentru a fi cât mai confortabile”. Aceste blocuri au fost realizate în două zone: pe Bd. Pieptănari, în Parcelarea Viilor și în completarea cartierului Steaua, pe locul fostei Fabrici de Petrol Steaua, între străzile Lainici şi Feroviarilor, pe un spațiu care a rămas în amintirea locuitorilor sub numele de „Distribuția”. Referirile locuitorilor la denumirea acestui cartier fac trimitere adesea la numele de „Grivița” sau „Grivița Roșie”.
O denumire simbolică, pe care „Lupta C.F.R.” o atribuie acestui cartier care urma să fie construit, era Cartierul Democrației. Acest gest marca sfârșitul unei epoci, în care dreptul la locuire fusese ignorat de autorități și, deopotrivă, începutul unei noi etape politice, în care noile autorități socialiste urmau să îndeplinească dezideratele clasei muncitoare. Autorul articolului prezintă în culori sumbre venirea iernii anului 1944, în condițiile în care ceferiștii nu aveau unde să locuiască: „Ne aflăm la început de iarnă, blândă cum se anunță, dar tot iarnă și muncitorii de la C.F.R. nu au adăposturi pentru ei și ai lor, căci ruinele reparate în pripă și beciurile unde se adăpostesc astăzi, numai căminuri nu pot fi numite”. Descrierea Căii Grivița este la fel de sumbră: „Ceea ce a fost această arteră și cartierul cu același nume, știm. O aglomerare de cocioabe, insalubre în cea mai largă măsură, murdare, lipsite de cele mai elementar confort și constituind în permanență un focar de infecție, de epidemii. Micile cocioabe în care își duceau viața chinuită familiile muncitorilor erau gazde bune ale sifilisului, tuberculozei și promiscuității”. Toate acestea urmau a fi schimbate.
Întrebarea căreia îi caută răspuns noii proiectanți era, totuși, aceeași cu care s-au confruntat şi în cazul proiectelor din perioada interbelică: locuințe individuale sau colective? Prezentând atât avantajele, cât și dezavantajele fiecăreia dintre opțiuni, autorul articolului afirma că soluția optimă este „construirea unor case cu două sau trei etaje, în care să locuiască până la 10 familii. Aceste case, care trebuie să aibă drept singură îngrădire numărul de etaje, vor putea fi din punct de vedere al stilului cât mai variate […] în al doilea rând, fiecare trebuie să aibă o grădină, terase mari și prăvălii la partere”. Prăvăliile nu au mai fost amenajate la parterul acelor pavilioane, deși se enumerau o serie de avantaje pe care acestea le-ar fi putut avea: „utilitatea prăvăliilor trebuie privită prin aportul pe care îl are la aprovizionare, câștigul de timp pe care îl oferă faptul că locuiește în același loc cu furnizorul și cum aceste prăvălii for fi închiriate, chiria va scădea mult […] din punct de vedere al costului de construcție”.
În privința vieții cartierului, „în planul de pe care se va construi acest cartier al democrației, trebuie prevăzute spații pentru grădini publice și terenuri de sport, construirea de cinematografe, un teatru muncitoresc, localuri și școli de toate gradele”.

Construirea

Planurile blocurilor și plasarea lor în spațiul dintre Feroviarilor și Lainici au fost respectate întocmai, soluția arhitecturală fiind una originală pentru acea perioadă. Astfel de pavilioane nu au mai fost construite în anii următori, acest tip de locuințe rămânând unic în peisajul bucureștean.
Totuși, înainte de construirea acestor blocuri, se concep planurile pentru refacerea clădirilor afectate de război, din cartierul Steaua. Un articol din „Lupta C.F.R.” din 1950 – „Locuințe noi pentru ceferiști – de vorbă cu familiile muncitorilor ceferiști din cartierul C.F.R. Steaua” – menționează noii locatari ai apartamentelor refăcute și redactează un amplu reportaj din cartier, de pe strada B (rebotezată Kiev, în perioada postbelică, actuala Ion Inculeț). Noile blocuri fuseseră proiectate de arh. Cristina Neagu care „a contribuit mult la realizarea reuşită a acestora, atât din punct de vedere al compartimentării, cât şi din al aspectului exterior. Lucrările au fost executate de Antrepriza C.F.R., condusă de inginerul Adrian Stănescu, ajutat de inginerii Costel Andoniu, şi respectiv, Lois Zalman”, așa cum menționează inginerii Iordănescu și Georgescu într-o lucrare dedicată istoriei C.F.R.

Locuitorii blocurilor muncitorești

Redactorii ziarului „Lupta C.F.R.” vorbesc mai întâi cu Lucreția Pavelescu, „mamă a opt copii, soția tovarășului Pavelescu Gheorghe, sudor la Grivița Vagoane”, care „simte parcă o strângere de inimă când începe să depene amintirile. Condițiunile neomenoase în care a trăit sub regimurile trecute au lăsat urme adânci, dar, în același timp au transformat-o într-o luptătoare hotărâtă pentru cauza păcii”. Aceasta declară pentru reporterii „Lupta C.F.R.” faptul că: „noi am cunoscut în trecut mizeria, toți zece stăteam într-o singură cameră, iar astăzi, datorită grijii Partidului, noi locuim într-un apartament compus din trei camere, bucătărie, baie, cămară și pivniță. Când m-am mutat în locuința în care stau acum, am văzut cu adevărat la ce îmbunătățiri s-a ajuns pentru oamenii muncii și nu am cuvinte de recunoștință pentru această mare grijă a Partidului”.
Declarațiile preluate și prelucrate de „Lupta C.F.R.” converg către același mesaj: reconstruirea caselor afectate de război și realizarea noilor pavilioane a contribuit semnificativ la ridicarea nivelului de viață a muncitorilor, care, până atunci, trăiseră în condiții grele. Conform acelorași declarații, meritele revin Partidului și Armatei Sovietice eliberatoare care au reușit în scurt timp să ofere alternative mai bune vieții din cartiere.
Un amănunt interesant reiese din mărturiile lui Ioan Moldovean, consemnate în același reportaj, și anume, posibilitatea de a avea acces la emisiunile radio: „mulți ani am dorit să am și eu un radio în casă, dar era un vis ce nu se putea realiza. De binefacerile progresului se bucurau în trecut doar câțiva privilegiați, căci marea masă muncitoare era ținută în întuneric pentru a putea fi mai crunt exploatată. Dar astăzi […], atât familia mea, cât și alte mii de familii de muncitori au la îndemână, prin aparatele de radio, posibilitatea ridicării nivelului lor cultural și politic”. Această mărturie este luată la un an de la inaugurarea primei stații de radiofonie de țară, chiar în cartierul Steaua, pe strada Pavlov. Un alt articol prezintă chiar „o emisiune locală la stația de radioficare «Steaua»”. Cum se desfășurau pregătirile pentru intrarea în emisie și ce se putea asculta atunci la radio, aflăm chiar de la reporterii ziarului „Lupta C.F.R.”:
„Suntem pe strada Pavlov din cartierul ceferist «Steaua», unde se găsește stația de radioficare cu același nume. În redacția stației, activitatea e în toi. Se fac pregătiri pentru transmiterea programului local. La mașina de scris, se bat ultimele știri culese în timpul zilei. Un tovarăș din colectivul de redacție alcătuiește buletin de știri. Operatorii încearcă aparatajul și fac pregătiri pentru ca din punct de vedere tehnic emisiunea locală să se desfășoare în bune condițiuni. Sosesc tovarăși care își dau concursul în această emisiune locală. Crainicul anunță începutul emisiunii”.
Aceasta consta în:
• Buletinul de știri descriind „succesele muncitorilor de la Atelierele Grivița în realizarea sarcinilor din primul an al Planului Cincinal”;
• Program muzical, executat de orchestra populară a uzinelor Laminorul;
• Cuvântarea tovarășului Popescu Nicolae, de la Grivița Roșie care a vorbit „despre cum a reușit să devină fruntaș în producție, ajutat de literatura tehnică sovietică”;
• „Un frumos program de muzică populară românească”, în încheierea emisiunii, executat de orchestra uzinelor Laminorul.
Conform reporterilor, „pe fețele tuturor se vedea bucuria de a cânta cât mai bine, pentru ascultătorii stației de radioficare. Emisiunea locală ia sfârșit. Stația retransmite în continuare, programul postului București”. Reporterul C. Dudescu stă de vorbă cu Dumitru Ungureanu, planificator, care „vorbește de prețiosul ajutor pe care-l dau emisiunile de radio și cele locale oamenilor muncii din acest cartier”, iar, în încheiere, „Pioniera Rădulescu ne-a vorbit apoi despre emisiunile pentru pionieri pe care le ascultă ea cu drag la difuzorul instalat în casa părinților ei. Din aceste emisiuni, ea are de învățat din bogata experiență a pionierilor sovietici, ajutând-o în munca sa școlară”.

Alte dotări urbane

În scurt timp și cu un efort remarcabil, se mai ridică sau se refac alte dotări precum creșa, maternitatea, se amenajează Parcul Copilului (1947), dar și căminul de zi C.F.R. „Olga Bancic” – pe strada B (Kiev / Inculeț), nr. 5.
Căminul de copii a fost (re)inaugurat la data de 1 martie 1945, fiind ridicat prin eforturile Sindicatului ceferist și folosit de muncitorii C.F.R., care își puteau lăsa aici copii în timpul serviciului. Scopul amenajării acestuia era exprimat de conducerea Sindicatului și de directorii căminului: „pentru ca copiii să nu mai fie lăsați singuri acasă, sau pe drumuri și părinții lor să le ducă grija, s-a înființat acest cămin care înseamnă primul pas spre îngrijirea generațiilor de mâine, îngrijire care până în timpurile de azi a lăsat atât de mult de dorit” („Lupta C.F.R.”, 25 februarie 1945). Căminul purta numele „Olga Bancic”, în memoria luptătoarei comuniste născută în Basarabia şi executată de naziști în Franța, în 1944. Acesta avea „săli de lectură, săli de jocuri, săli de dușuri, săli de mâncare, toate cu mobilier măsuțe și scaune pitice, dulapuri speciale unde copiii își pot pune jucăriile și material didactic, toate vopsite în ulei alb, cum de altfel sunt vopsite și sălile”. Programul începea de dimineața și dura până la ora 16.00, copiii primeau mâncare, beneficiau de asistență medicală specializată și erau puși sub observație zilnic.
Pe lângă căminul de copii, la scurt timp s-a deschis și creșa de copii C.F.R. Steaua („Lupta C.F.R.”, 10. noiembrie 1945), într-o „locuință modestă, curată și bine amenajată. Are două saloane cu pătuțuri mici și o sală pentru alăptat”, precum și Maternitatea Steaua, care este descrisă în cuvinte măgulitoare de redactorii ziarului: „prin grija dată mamelor și pruncilor nou-născuți prin atenția deosebită cu care este îndeplinită asistența medicală la naștere și îndrumările care se dau mamelor pentru creșterea copiilor, personalul medical al Maternității C.F.R. Steaua a dovedit că și-a înțeles și își îndeplinește cu prisosință datoria”. Maternitatea fusese proiectată în anii treizeci de Casa Muncii C.F.R., probabil după planurile arhitecților Cottescu și Pomponiu.

Sportul Grivițean

Poate cel mai important aspect al vieții de cartier era participarea la întrecerile sportive, fiecare număr al revistei „Lupta C.F.R.” referindu-se la rezultatele pe care le au cluburile ceferiste, în special echipele de fotbal și de rugby.
Ultima construcţie realizată direct de C.F.R. a fost imobilul de pe Calea Griviţei, nr. 191, „destinat muncitorilor de la Griviţa Roşie” şi numit „Casa Roşie”, ca urmare a faţadelor sale, finisate cu cărămidă aparentă. Construirea lui a început în 1956 sub conducerea inginerului Aurelian Niculescu, dar în anul următor, când blocul era aproape finisat, a fost predat unităţii de construcţii a Sfatului Popular al Capitalei, nou înfiinţate. Astăzi, această clădire adăpostește Muzeul C.F.R.