Inginerilor
2/5Delimitare
Străzile Pandele Țărușanu, Constantin Dissescu
Personalități
M.I. Canturiani, M. Ottulescu, V. Bruckner, Anton Filitti, I. Hălăuceanu, Al. Antoniu, M. Ghimpețeanu, Andrei Constantinescu, Ion Negulici, V. Economu, Șt. Andrei, M. Sărățeanu, M. Chiriceanu, C. Năstase, V. Cordea, V.G. Liteanu
Directori
C.F.R.: Al Ottulescu, Max Cratero
Arhitecți
Radu Dudescu, Constantin Pomponiu
Perioada construirii
1922-1943
Chiar dacă nu este o parcelare de locuințe-tip, Parcelarea Inginerilor coincide cu construirea parcelărilor Steaua și Viilor și a fost atribuită personalului superior din C.F.R. Acest fapt a condus la numeroase dispute între muncitori și directori, iar contextul acestui conflict explică motivele apropierii ideologice dintre muncitori și ideile comuniste și socialiste.
Avizarea parcelării
Parcelarea a edificată începând cu anul 1922, odată cu depunerea dosarului de autorizare depus de Casa Muncii C.F.R. la Primăria sectorului IV Verde (“Parcelarea Casei Muncii C.F.R din Calea Griviței nr 158-166 fost proprietatea Col. Slăniceanu”). Colonelul Slăniceanu fusese Seful Statului Major in timpul Războiului de Independență. Dintr-o adresă de la sfârșitul anului 1922, aflăm că Directorul Casei Muncii C.F.R înaintează spre aprobare președintelui Comisiei Intermediare, o adresă prin care dorește parcelarea fostei proprietăți a col. Slăniceanu pentru a o putea repartiza funcționarilor Direcțiunii Generale C.F.R. Impedimentul era că în planul de sistematizare al Capitalei (din 1919) se prevăzuse deschiderea unei străzi pornind de la bd. Cuza, peste terenul Min. Instrucțiunii Publice și prin terenul ce urma să fie parcelat. Cererea este incompletă, primarul dorind anexarea planurilor de parcelare. Peste câteva luni, în februarie 1923 aflăm din motivarea trimisă de C.F.R. că terenul este “destinat a fi împărțit personalului lipsit de locuințe spre a-și construi case de locuit.” În continuare, C.F.R. cerea autorizația de construcție și propune ca lucrările edilitare să fie făcute pe banii C.F.R-ului precum “facerea străzilor, pavaje, canalizare, introducerea apei și a luminii”, probabil pentru a grăbi ridicarea parcelării. Planul de parcelare prezentat de Direcția Generală a C.F.R. a fost modificat de Comisia Tehnică din Primărie care sugera trasarea a două străzi, mai precis prelungirea străzii Vasile Lupu (astăzi Ioan Bianu) și deschiderea unei străzi în spatele caselor de pe strada ing. Pandele Țărușanu, care aparent nu a mai avut loc. Planul de parcelare indica numele viitorilor proprietari și suprafața fiecărui teren, cu un loc liber în mijloc, fiind terenul rezervat al Ministerului Instrucțiunii. Pe teren, a fost construit un imobil de C.F.R. între 1927 și 1929. Planurile de parcelare erau semnate de arhitectul C. Pomponiu.
La 29 Martie 1923 Comisia Tehnică a Primăriei avizează proiectul, având în vedere că planul parcelar „era întocmit în legătură cu planul decretat al cartierului”. Oricum, trebuiau îndeplinite anumite condiții, printre care trecerea în patrimoniului Comunei, pavarea cu piatră cioplită, realizarea trotuarele cu asfalt cu borduri din piatră de granit “sub directa supraveghere și după indicațiile serviciului comunal respectiv”, executarea instalațiilor de apă și canal, instalarea lămpilor pentru iluminatul public al străzilor. Una dintre cele mai importante prevederi erau legate de depunerea unei garanții în bani “pentru garantarea executării complete a lucrărilor edilitare” . În cazul în care Direcția Muncii nu realiza lucrările edilitare, Primăria nu putea elibera autorizația. Interesant este birocrația cum care ne-am obișnuit deja din Parcelările precedente: planul de parcelare, după aprobarea comisiei Tehnice din cadrul Primăriei era supus spre aprobare Comisiei Intermediare (care îl aprobă în aprilie 1923), ulterior Ministerului de Interne și Consiliului Tehnic Superior “pentru aprobare și semnare”. Președintele Comisiei Intermediare era Dr. Costinescu, Directorul General al Cassei Lucrărilor, Cincinat Sfințescu, iar costurile lucrărilor edilitare le aflăm din devizul de plată, întinzându-se pe mai bine de zece pagini.
Dosarul ajunge la Consiliu Tehnic care se reunește în ședința din mai 1923 sub președinția inginerului Elie Radu, având printre membrii nume sonore precum cele ale lui Petre Antonescu sau Duiliu Marcu. Aflăm din expunere că sunt in total 35 de parcele cu fațada de la stradă în medie de 14m, cu adâncimi diferite, un scuar si loc rezerva Min Instrucțiunii Publice pentru construirea unui local de școală, probabil tot pentru a deservi copiii inginerilor. Ultima semnătură îi aparține regelui Ferdinand care prin înalt decret regal aprobă parcelarea în iulie 1923.
Cu toate acestea, lucrările înaintează cu greu. În 1924 încep studiile pentru montarea instalațiilor electrice, urmează încă doi ani în care aprobarea construcțiilor este amânată pentru cî lucrările edilitare nu sunt realizate în conformitate cu condițiile prevăzute. Abia în 1928, după 5 ani de la aprobarea planurilor de parcelare Primăria este de acord cu stadiul lucrărilor, iar o ultimă adresă din 1931 a Primăriei Sectorului IV Verde cerea cu insistență dosarul cu aprobarea parcelării, neavând însă dovada datei la care a început construcția caselor.
“Neregulile de la Casa Muncii”
Un articol purtând acest nume este publicat în anul 1930 în ziarul Muncitorul Căilor Ferate (“organul Uniunii Generale a Sindicatelor de Ceferiști din România”, așa cum stă scris pe frontispiciul gazetei), așadar în plină criză economică națională și internațională. Autorul tratează problema locuințelor sociale și a modului în care Casa Muncii a gestionat această problemă. Mai întâi, autorul (articolul este nesemnat) prezintă o scurtă istorie a Casei Muncii C.F.R., înființată în timpul directoratului Generalului Macri, (“adică în anul de tristă memorie 1920”), instituție care avea rolul de “a veni în ajutorul funcționarilor și lucrătorilor, precum și familiilor lor, pentru a le înlesni traiul, pentru a contribui la creșterea și educația copiilor rămași orfani prin moartea tatălui funcționar sau lucrător la C.F.R.” Urmează și primele semne de întrebare pe care le ridică, legate de capacitatea conducerii Casei Muncii de a înțelege probleme muncitorilor, de vreme ce “în conducerea ei se instalează numai personalul superior din Direcția Căilor Ferate și niciun reprezentat al micilor slujbași și lucrători.” Care este poziția autorului acestui articol, (probabil unul dintre liderii Sindicatului C.F.R.) în privința locuințelor sociale construite în Parcelarea Inginerilor?
Conform datelor furnizate de autor, aflăm că “în ședința de la 26 noiembrie 1920, Consiliul ei de administrație (al Casei Muncii) decide să cumpere un teren pe Calea Griviței, Întinderea terenului colonelului Slăniceanu era de 21.000 mp cu prețul de 270 lei metrul, semnându-se rapid și actele. […] În intenția Consiliului de Administrație de atunci, ca și în stipulațiile contractului încheiat între Casa Muncii și colonelul Slăniceanu, era ca pe acel teren să se înalțe un sanatoriu și un liceu pentru copiii ceferiștilor. Planurile fuseseră chiar întocmite și aprobate de directorul Casei Muncii.” Cu toate acestea, planurile nu sunt respectate. Astfel, “în anul 1922, Consiliul de Administrație al Casei Muncii găsește că este mai nimerit ca pe acest teren că se construiască locuințe cari împreună cu terenurile lor, să fie lăsate în deplină proprietate acelui personal, adică celor care le vor acapara. În acest scop a fost înșelată și buna credință a ministerului de comunicații și a Consiliului de Miniștri, cărora li se prezintă un nou regulament al legii Casei Muncii care prevedea ca locuințele construite de Casa Muncii să rămână în deplina proprietate personalului CFR definitiv.” Aceasta deși, articolul completează, “ legea spunea că tot ce se va crea va fi dat personalului numai în folosință. În consecință, regulamentul modifică legea de funcționare, deși este ilegal și “terenul s-a parcelat dăruindu-se acele parcele pe prețuri derizorii funcționarilor superiori de la direcția C.F.R. și din Consiliul de Administrație al Casei Muncii”.
Prezentarea autorului consemnează, așadar, o direcție ignorată în studiile legate reforma locuințelor sociale, și anume, punctul de vedere al celor căror ar trebui să le fie destinate aceste locuințe. Perspectiva reprezentanților Sindicatului care editează gazeta este fără echivoc: locuințele ar trebui închiriate personalului C.F.R. doar pe durata exercitării funcției, în niciun caz vândute, din cauza riscului ca acestea să fie cumpărate de funcționarii superiori care își pot permite plata lor. De fapt, reacția lor este determinată de modul în care locuințele au fost acaparate de acești funcționari responsabili cu implementarea reformelor.
Practic, aceștia sunt acuzați de autorul articolului că nici măcar nu achită prețul locuințelor (doar în proporție de 10 – 20%), cel puțin până în 1930 când e scris articolul), iar sumele achitate sunt împrumutate tot din fondurile Casei Muncii. De altfel, planurile de parcelare trimise spre avizare Comisiei Tehnice a Primăriei includeau deja numele inginerilor care vor primi aceste imobile, semn că repartizarea fusese făcută înainte de începerea construcției imobilelor.
Directorul Casei Muncii – anchetat de Minister
Aflând de aceste nereguli, Ministrul comunicațiilor (de care ținea C.F.R.), Virgil Madgearu pune rezoluția următoare: “nu e admisibil să nu se dea sancțiuni severe împotriva funcționarilor cari au călcat legea Casei Muncii C.F.R în profitul lor personal. În niciun caz nu se poate tolera ca ei să mai continue a funcționa la Regia Autonomă C.F.R. În consecință, domnii M. Ottulescu, subdirectorul general C.F.R și M Cratero, inspector general de control vor fi trimiți în fața comisiunei de disciplină, iar consiliul de administrație va decide cari dintre ceilalți funcționari vinovați urmează să fie trimiți în fața aceleiași instanțe de judecată.” Perspectiva unui proces care să rezolve această problemă pare aproape sigură, dar…la scurt timp după aceste mărturii, domnii Ottulescu și Cratero au găsit de cuviință să se pensioneze pentru a scăpa de judecata consiliului de disciplină. Însă “mii și mii de muncitori și slujbași ceferiști așteaptă să se facă dreptate” menționează autorul nesemnat al articolului. Nu știm exact dacă acest proces a mai avut loc, dacă neregulile au fost corectate, dacă imobilele au fost până la urmă date înapoi de proprietari sau ulterior acordate sindicaliștilor sau altor muncitori. Interesant ar fi de văzut dacă noul regim instalat după 1944, din conducerea căruia făceau parte numeroși ceferiști a luat vreo decizie în acest sens.
Cert este că rezultatul acestui întreg periplu este edificarea acestui nou cartier, caracterizat drept unul “ciocoiesc, cu vile frumoase, construcții moderne, castele minunate…în vile s-au instalat “mărimile” profitoare în frunte cu d-nii ingineri Cratero și Ottulescu, primul inspector general la C.F.R. și președinte al Casei Muncii. Patruzeci de funcționari superiori de la calea ferată au devenit astfel proprietari deplini ai terenurilor pe cari și-au ridicat grandioasele imobile personale, în locul sanatoriului pentru cei mici și oropsiți.” În 1942, într-un memoriu referitor la locuințele construite de C.F.R., autorul menționează că acest cartier a fost a fost realizat pe baza împrumuturilor ipotecare, deși inițial, “terenul … a fost cumpărat de Administrația C.F.R. pentru construcția unui spital, care însă rămânând inutil prin refuzul Primăriei de a autoriza această edificare, a fost parcelat de către Serviciul Tehnic al Casei Muncii și vândut personalului superior cu obligația de a-și construi locuințe, conform regulamentelor .Beneficiile sunt într-adevăr uimitoare: împrumuturile sunt rambursabile cu o dobândă de 2% pe termen de douăzeci de ani, fiind practic rețineri de la salariu. În aceste fel, toate casele au fost ridicate în timp de șase ani. Oricare ar fi variantele acestei povești, un lucru de e cert: sistemul care ar trebui să asigure locuințe ieftine muncitorilor și angajaților cu salarii mici sau medii nu funcționează conform dorințelor acestora.