Viilor

Parcelarea Viilor a fost edificată de C.F.R. între 1927 și 1929 și reprezintă una dintre cele mai reușite parcelări din punct de vedere estetic.

Cronologia avizării

În 1922, Casa Muncii a cumpărat un teren la intersecția dintre șoseaua Viilor și bulevardul Pieptănari și, în 1925, i-a desemnat pe arhitecții Constantin Pomponiu și Maria Cottescu să proiecteze parcelare de locuințe tip. Pomponiu proiecta în același timp alte lucrări importante precum Catedrala Unirii de la Cluj și Mausoleul de la Mărășești. De aceea, multe dintre planurile locuințelor din Viilor erau semnate de Maria Cottescu, una dintre primele femei arhitect din România. Arhitecta a lucrat o bună perioadă pentru C.F.R., a proiectat chiar o serie din clădirile de la Atelierele Grivița și hotelul de la Cota 1400 din Sinaia.

Așadar, lucrările au început în 1927, dar se opresc doi ani mai târziu din cauza Marii Crize. Astfel, apar pe harta Bucureștiului 179 de locuințe după cum urmează: 59 de apartamente grupate în 5 blocuri („pavilioane”, așa cum sunt ele denumite) și 56 de „vile” cu câte 2-4 locuințe. Locuințele erau închiriate pe un an, urmând a se înnoi contractul în funcție de cererile și nevoile ceferiștilor. Aceste vile cuplate două câte două sub același acoperiș (de țiglă), parter și etaj erau înconjurate de grădini spațioase și prezentau o serie de elemente de compoziție tributare stilului neo-românesc precum stâlpi de lemn cu ornamente florale, contraforți și motive tradiționale pe cornișe. Nu este clar de ce nu s-a mai construit locuințe în anii 30, cert este că din memoriul semnat de directorul Casei Muncii C.F.R., trimis generalului Ion Antonescu în 1942, aflăm că se mai găsesc 120 de loturi parcelate pentru viitoarele locuințe, iar planul parcelar indica și locul în care acestea urmau a fi construite. În schimb, în centrul parcelării s-a construit o școală care astăzi se numește “Principesa Margareta”.

Completări

După cel de-al doilea Război Mondial C.F.R. reîncep lucrările la parcelara Viilor. Arhitecta Cristina Neagu a proiectat trei blocuri pe bulevardul Pieptănari într-un stil complex, îmbinând anumite elemente ale neo-românescului (fațada de piatră), cu intrări clasicizante. Antrepriza C.F.R., condusă de inginerii Costin Andoniu și, respectiv, Louis Zalman a ridicat aceste blocuri în 8 luni (în total, 72 de apartamente), între 15 iunie 1947 și 15 februarie 1948. Coincidență, a doua zi, pe 16 februarie, se comemorau 15 ani de la greva de la Grivița.

Următorul pas în definitivarea parcelării s-a bazat pe HCM 758/1951, pe baza căreia muncitorii puteau să obțină credite de la stat și să construiască locuințe pe baza unor planuri realizate de către Institutul de Proiecte de pe lângă Ministerul Construcțiilor. Terenul a fost trecut de la C.F.R. la Sfatul Popular al Capitalei (conform H.C.M. nr. 4015/1953) și, fiind deja dotat cu diferitele utilități (asfalt pe trotuar, bolovani din piatră de râu pe partea căruțabilă, apă, canal, electricitate), construcțiile nu au întârziat să apară pe loturile cu o suprafață de aproximativ 280 mp, cu lungimea fațadei de 14m și adâncimea terenului de 20 m. Pe strada Ion Băiulescu s-au construit două blocuri cu un etaj, pe Alexandru Antoniu nouă imobile și pe Constantin Atanasiu nouă imobile, fără a schimba planurile gândite de Pomponiu și Cottescu cu 25 de ani înainte. Imobilele de pe străzile Atanasiu și Antoniu cuprind câte patru apartamente, fiecare cu câte două camere, baie și bucătărie, fiecare proprietar deținând și câte 148 mp în curtea care înconjoară vila. Stilul lor se înscrie în arhitectura “stalinistă”, mai ales datorită arcadelor de la intrare și a unor elemente decorative, însă acestea sunt integrate delicat în țesutul deja existent. Parcelarea a închis porțile construirii la începutul anilor 60, când autoritățile au construit și blocurile de patru etaje care conduc spre școală.

Denumirea străzilor

Străzile deschise la sfârșitul anilor 20 au primit numele de ceferiști, iar schimbările politice de după 1945 nu au afectat această decizie. Cu excepția străzii Gheorghe Popescu, toate păstrează și astăzi aceleași denumiri. Inițial, strada Gheorghe Popescu se numea inginer Teodoru, o alegere neinspirată dacă ne gândim că strada de lângă ea se numea Teodor Dragu, iar la câteva sute de metri distanță, în parcelarea Fabricii de Chibrituri, se mai găsea strada ing. D. Teodoru.

Așadar: Teodor Dragu (1848-1925) a fost un inginer ceferist, unul dintre fondatorii Școlii Politehnice, șef al serviciului de ateliere și material rulant al C.F.R., Gheorghe Popescu era șef serviciu întreținerii C.F.R., Scarlat Ottulescu era, în 1899, directorul Serviciului Poduri și Lucrări Noi, iar Alexandru Antoniu unul dintre directorii din anii douăzeci. Brașoveanul Ion Băiulescu (1852-1911), absolvent cu distincție a Școlii Politehnice din Viena, a fost cel mai de seamă colaborator al lui Anghel Saligny, luând parte efectivă la proiectarea și executarea podurilor dunărene. Ceilalți au fost soldați decedați în Primul Război Mondial (Soldat Constantin Mănescu, soldat. C. Dumitru Botez, soldat mecanic Constantin Anastasiu, soldat mecanic Pandele Roșca), cât despre Iuliu Gall și N. Galea nu avem informații în acest moment