Societatea Comunală pentru Locuințe Ieftine – București

Află mai multe despre Societatea Comunală pentru Locuințe Ieftine în cartea  „Idealul locuirii bucureștene: familia cu casă și grădină (1908-1948)”, pe care o puteți comanda la asociatiazona@gmail.com

Societatea Comunală pentru Locuințe Ieftine – București a fost înființată cu scopul de a îmbunătăți condițiile de locuire ale muncitorilor bucureșteni, asumându-și rolul de a construi locuințe pentru aceștia în parcelări. A activat între 1 ianuarie 1911 și 11 iunie 1948, timp în care a edificat 24 de parcelări de locuințe-tip, totalizând peste 4000 de locuințe. De-a lungul existenței a fost condusă de 4 directori (Andrei G. Ioachimescu, N.I. Georgescu, D. Stoica și Ioan Berindei) și alți 5 arhitecți au îndeplinit funcția de arhitect-șef (Ioan D. Trajanescu, Dimitrie Mohor, Ion Țărușanu, Paul Rossin, D. Ionescu). Sediul principal al Societății a fost în Piața Rosetti, nr. 7, într-un imobil proiectat de Virginia Haret. Arhiva Societății Comunale pentru Locuințe Ieftine nu este disponibilă publicului.

Context 

Reformatorii români, precum medicul Costinescu, consilierul Ion Procopie Dumitrescu și primarul Vintilă Brătianu, au adoptat acest intervenționism municipal drept răspuns la creșterea rapidă a populației și la industrializarea Capitalei. Ca membru al Consiliului de Administrație de-a lungul întregii activități a Societății, Costinescu a supervizat construirea a peste 3.000 de locuințe pe terenurile acesteia. În plus, Societatea Comunală a construit alte 1.000 de locuințe pe terenuri private. În total, aceste aproximativ 4.000 de locuințe adăposteau peste 16.000 de locuitori și au fost construite în 25 de cartiere atent planificate, denumite parcelări sau lotizări.

Principala modalitate prin care Societatea Comunală pentru Locuințe Ieftine urmărea să își atingă scopul consta în construirea de locuințe cuplate, grupate în parcelări, situate în jurul centrului orașului și integrate cu grijă în țesutul urban, și a fost inspirată, parțial, de principiile orașului-grădină. Fiecare dintre aceste lotizări era dotată cu facilități publice moderne, precum electricitate, canalizare, străzi și trotuare pavate cu piatră și asfalt. Treptat, parcelarea cu case înconjurate de grădini, aflate în deplina proprietate a beneficiarului, a devenit principalul model de extindere a Bucureștiului.

Încă din a doua jumătate a secolului al începuturile XIX-lea, investitorii și-au îndreptat atenția către un nou model de dezvoltare urbană, parcelarea, provenită în special din împărțirea terenurilor din periferie. Comanditarii au ales fie să construiască vile individuale în aceste lotizări, fie să parceleze terenul și să vândă loturile beneficiarilor care și-au construit ulterior locuințele în funcție de propriile preferințe. Nici parcelarea, nici locuințele-tip nu reprezentau inovații, întrucât Bucureștiul cunoscuse deja proiecte de acest fel. Legea administrativă de la 1894 prevedea construirea de locuințe-tip în mediul sătesc, și o fabrică din București chiar construise, în 1898, primele locuințe-tip. Avântul pe care îl luaseră aceste parcelări a determinat adoptarea unei legi de mărginire a orașului, în 1895, care urmărea să stopeze proiectarea lor dincolo de limitele orașului. Simultan, reformatorii și-au îndreptat atenția și către orașul-grădină, o inițiativă care ilustra capacitatea autorității publice a îndrepta această strategie spre îndeplinirea scopurilor sociale.

Începuturile (1911-1916): primele parcelări

Societatea și-a început activitatea la 1 ianuarie 1911, sub conducerea unui consiliu de administrație format din zece membri, condus de inginerul Andrei G. Ioachimescu (director), primarul Ion Procopie Dumitrescu (președinte), Ermil Pangrati (vicepreședinte, în acel moment directorul Școlii de Arhitectură) și dr. I. Costinescu (administrator delegat). Din acești zece membri, trei reprezentau primăria (primarul – care îşi putea delega adjunctul –, directorul Departamentului Tehnic și un consilier), unul reprezenta Creditul Urban, iar alți șase erau aleși dintre acționari. Primul sediu al Societăţii a fost pe strada Doamnei nr. 27, în clădirea Palatului pentru Industrie și Comerț, localizare ce simboliza patronajul statului asupra inițiativei Consiliului Comunal.

În primăvara anului 1911, Societatea a demarat procesul birocratic pentru aprobarea primelor parcelări. Astfel, Ioachimescu trimitea, în februarie, prima adresă oficială noului primar, D. Dobrescu (care îl înlocuise pe Dumitrescu în decembrie 1910), în care își exprima intențiile de a construi rapid primele locuințe: „Dorința noastră fiind a pune cât mai repede la dispoziția populației nevoiașe a Capitalei aceste locuințe, nu ne îndoim că vom primi în curând un răspuns favorabil din partea dvs.” De-a lungul primei perioade de activitate, între 1911 și 1916, majoritatea parcelărilor au fost construite prin contractarea de către Societate a antreprenorilor privați. Astfel, au fost edificate parcelările Candiano Popescu, Lupească, Clucerului, Zablovschi, Rahova, Grant, Șerban-Vodă, Steaua, Dorobanți, Lăzureanu, Drumul Sării, Fabrica de Chibrituri, Raion. Locuințele au fost construite de arhitecții Ioan D. Trajanescu (foto) și Dimitrie Mohor.

Activitatea între 1919 și 1927: continuarea strategiei de edificare de parcelări 

Încă din timpul războiului, inginerul Andrei G. Ioachimescu nu se mai ocupa de activitatea Societății Comunale, iar după terminarea ostilităților și reluarea activității, conducerea acesteia a fost încredințată adjunctului său, inginerul N. I. Georgescu. Totuși, Ioachimescu a rămas, împreună cu Costinescu, în funcția de administrator delegat al Societății. Legea pentru încurajarea construirii locuințelor din 23 iulie 1921 crea o serie de avantaje, printre care reducerea taxelor de construcție și de transport, obligația orașelor de a vinde terenurile virane și posibilitatea funcționarilor de a-și înființa cooperative cu scopul construirii de locuințe pentru aceștia. Unul dintre efecte a fost înființarea Cooperativei „Munca”, a funcționarilor Ministerului Muncii, care a apelat la Societatea Comunală pentru construirea unei parcelări de locuințe pentru membrii ei.

De asemenea, legea a încercat să forțeze companiile cu rentabilitate să construiască locuințe pentru angajații lor”. Legea din 1921 era necesară pentru înlocuirea celei din 1913, care stabilise prețul maxim al edificiilor la 15.000 de lei, fapt care devenise imposibil din cauza deprecierii monetare din anii războiului. Noua lege nu menționa un preț maxim, deoarece legislatorii se temeau că situația economică s-ar înrăutăți și un nou prag ar necesita noi legi dificil de trecut. Sfințescu menționa că prețul maxim a fost stabilit de guvern, care l-a mărit treptat: în 1921 era de 250.000 de lei, în iunie 1924, de 400.000, iar în aprilie 1926, de 1.000.000 de lei, un preț prohibitiv pentru clasa muncitoare. În 1922, pe baza acestei legi, Societatea și-a schimbat și statutele. Începutul a fost incomparabil mai lent decât ritmul construcțiilor din 1916, estimat la 300 de locuințe: în 1920 a executat 28 de locuințe, iar altele pe parcele private. În 1921 a executat 72 de locuințe, în 1922, 93 și s-a concentrat și pe comanda proprietarilor privați, care achitau 50% din costuri, iar în 1924, tot 93 de locuințe.

Între 1919 și 1927, Societatea a continuat execuția parcelărilor pe care nu le finalizase, Steaua, Grant, Drumul Sării, Ana Davila, Dorobanți și Raion. Continuarea parcelărilor nu s-a realizat sub aceleași auspicii de la început. C.F.R. a înființat Casa Muncii C.F.R. în 1920 și a preluat construirea parcelării Steaua, renunțând la parteneriatul cu Societatea Comunală. Ministerul de Finanțe a încetat rapid colaborarea cu Societatea, preferând să vândă o parte a loturilor din prelungirea Dorobanți direct membrilor Casei de Economii. Societatea a finalizat parcelarea Grant pentru C.F.R. și Ana Davila pentru Ministerul de Război, în timp ce Raion și Drumul Sării au fost completate, dar nu și finalizate la dimensiunile la care fuseseră proiectate, fiind extinse și după 1927. Tot în această perioadă au fost edificate și alte parcelări precum Cornescu (Floreasca), Drumul la Tei, Verzișori-Tăbăcari și Boiangiu.

Până la sfârșitul anului 1927, Societatea Comunală construise aproximativ 1.650 de locuințe individuale în cele 15 parcelări finalizate (incluzând și strada Lânăriei, intrată în administrația Societății încă din 1911) și în parcelările Raion și Drumul Sării (418). Dintre acestea, doar 600 fuseseră construite între 1919 și 1927, pe fondul dublării populației orașului. Depărtându-se de idealurile reformatoare din 1908-1910, Societatea își construise imaginea unei instituții dedicate funcționarilor publici din clasa mijlocie, fapt care i-a atras numeroase critici. În perioada imediat următoare, consilierii comunali au încercat să reducă sprijinul pe care îl acordau acestei instituții.

Activitatea între 1928 și 1948: parcelările Calea Lacul Tei, Sf. Vineri, Iancului

Anul 1927 a reprezentat un moment de schimbare în istoria Societății Comunale pentru Locuințe Ieftine, marcat de înlocuirea directorului, a arhitectului, de modificarea legii de funcționare, precum și de adoptarea unui nou regulament urbanistic. Tot atunci începeau să fie avizate și următoarele parcelări, care au fost construite în anii 1930. În cele din urmă, Societatea se muta și într-un nou sediu, în Piața Rosetti, proiectat de către arhitecta Virginia Haret, finalizat în anii 1926-1927.

Din motive neclare, inginerul Dumitru Stoica l-a înlocuit pe N. I. Georgescu la conducerea Societății, în 1926, iar în anul 1928, Ion Țărușanu i-a luat locul lui Ioan D. Trajanescu în funcția de arhitect-șef. Prima mențiune a inginerului Stoica datează din decembrie 1926, când Societatea Comunală publica bilanțul și își invita acționarii la Adunarea Generală. Puține date s-au publicat în literatura de specialitate despre inginerul Dumitru Stoica. Similar, arhitectul Ion Țărușanu, care a îndeplinit funcția de arhitect-șef, era abia la începutul carierei. Acesta era membru al Societății Arhitecților Români din 1925 și participase la concursul pentru Palatul Comunal din 1926. Pentru o scurtă perioadă, planurile de parcelări și de locuințe au fost semnate și de P. Rossin, un alt arhitect puțin cunoscut. Prima semnătură a lui Țărușanu pe un plan de parcelare data din ianuarie 1929. Unele dintre planurile lui Trajanescu și ale lui Rossin erau contrasemnate/modificate de către Țărușanu.

Noua lege pentru încurajarea construcțiilor, din 1927, prevedea înființarea unei Case a Construcțiilor, aflată sub controlul Ministerului Muncii, confirmând faptul că Societatea Comunală își pierduse importanța pe care o avea înainte de război. Reformatorii au înțeles că Societatea nu putea face față cererii de locuințe din București, în condiţiile în care populația depășise 500.000 de locuitori. Cele 600 de locuințe construite în acest interval nu puteau rezolva criza locuințelor.

Între 1928 și 1944, Societatea Comunală a construit încă 1.000 de locuințe în parcelările sale. Astfel, a finalizat parcelările Cornescu, Drumul la Tei, Drumul Sării, Raion, Sf. Vineri, Iancului, Panduri, Echinocțiului, Maior Giurescu și Calea Lacul Tei. Împreună cu locuințele construite înainte de 1927, Societatea a ridicat aproape 3.000 de locuințe în aceste parcelări, la care se adaugă, conform estimărilor lui Cincinat Sfințescu, încă aproximativ 1.000 pe terenurile particulare. Societatea a construit și localuri pentru edificiile publice, precum școli, biserici, grădinițe. În această perioadă, planurile erau semnate de arhitectul D. Ionescu.