Cornescu

15/24

Delimitare

Calea Floreasca, străzile Turbinei, Aviator Muntenescu, Lt. Comandor Aviator Gheorghe Bănciulescu, Dorbtota, Paul Urechescu, Donizetti Gaetano

Director

Andrei G. Ioachimescu, N.I Georgescu, D. Stoica

Arhitecți

Ioan D. Trajanescu, Dimitrie Mohor, D. Ionescu

Perioadă construire

1922-1938, 1955

Personalități

Ion Dimitriu Bârlad, Dan și Cecilia Mizrahy, Margareta Pâslaru

Parcelarea Cornescu este una dintre cele mai importante parcelări ale Societății Comunale pentru Locuințe Ieftine, edificată în mai multe etape în cartierul Floreasca.

Cronologia avizării

În februarie 1922, Societatea Comunală, prin semnătura directorului N. I. Georgescu, trimitea președintelui Comisiei Interimare cererea prin care solicita autorizația de construire pentru parcelarea Cornescu, împreună cu planurile semnate de Fr. Reiss. Zona Tei-Floreasca era unul dintre cele mai insalubre cartiere din Capitală, afectată de epidemia de tifos și holeră, fără lucrări edilitare și cu o mortalitate ridicată cauzată de tuberculoză. Zonificarea pe care o propunea Sfințescu în Planul de Sistematizare considera că această zonă era propice proiectării de locuințe ieftine pentru muncitori și pentru funcționarii de stat. În același cartier, foarte aproape de parcelarea Cornescu, Societatea începea, în 1923, să execute o nouă parcelare, Drumul la Tei, iar Societatea industrială Princom intenționa să execute o alta, refuzată de către autorități.

Parcelarea era delimitată de Calea Floreasca (prelungirea Polonă) la vest, de groapa de nisip Floreasca la est și sud (unde, ulterior, autoritățile au amenajat un velodrom) și un maidan la nord, parcelat la sfârșitul anilor ’30 de către Societatea Națională de Îmbunătățire a (Rasei) Cailor (S.N.I.C.). Terenul a fost probabil cumpărat de Societate de la proprietarii Cornescu și făcea parte din cel de-al doilea district (Negru), inelul patru. În total, parcelarea ocupa 37.800 mp, 17% din suprafața totală (6.450mp) fiind rezervată străzilor. Fiecare dintre aceste parcele măsura mai mult de 330 mp, cea mai mare suprafață dintre toate parcelările executate de către Societate. Înainte de construirea acestor case, Societatea construise în 1915, pe Calea Floreasca, o școală pentru Societatea Ortodoxă Română și Fabrica de Tâmplărie, după planurile arhitectului Dimitrie Mohor.

În mai 1922, Societatea începea construirea caselor, deși Comisia Tehnică din Primărie nu își dăduse acordul pentru începerea lucrărilor. În plus, Societatea trimitea și planurile pentru construirea a trei corpuri tip E pe Calea Floreasca. Solicitarea Societății nu primise un răspuns în timp util de la Consiliul Comunal și, în consecință, în data de 15 mai, Georgescu revenea cu o completare: în conformitate cu art. 85 din statutele Societății, orice plan de parcelare trebuie aprobat de Comună în termenul de 45 de zile și cum acest termen a expirat […] și campania de lucru este deja înaintată, vă rugăm să binevoiți a dispune să ni se dea cuvenitele autorizări de construcție. Deși Primăria nu autorizase parcelarea, Societatea anunța că au început lucrările de construcție care trebuie terminate neapărat în această toamnă și ruga Primăria să oprească Poliția să nu confiște șantierul. Motivele pentru care Primăria refuza amânarea acestei parcelări erau legate de noile reguli impuse de către planul de sistematizare, pe care proiectanții nu le-au luat în considerare. Sfatul Comisiei Tehnice era a se atrage atenția Societății ca pe viitor, la întocmirea planurilor de parcelare, să [țină] seama de planul general de sistematizare decretat și de legăturile probabile ale arterelor existente și viitoare. Până la urmă, Primăria a aprobat parcelarea în noiembrie 1922 și a trimis dosarul altor instituții: Consiliul Tehnic Superior și Ministerul de Interne au avizat favorabil lotizarea în ianuarie 1923 și, în cele din urmă, a fost aprobată prin decret regal în aprilie 1923.

Până în 1927, Societatea Comunală a construit aproape toate locuințele din parcelare pe baza planurilor arhitecților Mohor și Trajanescu. Cei doi au proiectat casele în stil neoromânesc complex, folosind elemente caracteristice precum foișoarele, cerdacele sau ancadramentele ferestrelor cu arce trilobate. Astfel, pe Calea Floreasca, primele două case, tip E373, deși separate de restul parcelării, sunt caracterizate prin ancadramentele bogate, semicirculare ale ferestrelor, motive tradiționale sub ferestrele de la etaj și pe fațadele laterale. Primele case din parcelare au fost ridicate în intervalul 1927-1938, un fapt caracteristic din acea perioadă fiind tencuiala diferită, dar și unele ornamente pe fațadele laterale. Aceiași arhitecți au mai proiectat un tip diferit, în consolă, singurul din parcelarea Cornescu. Motivele florale bogate prezente pe fațada volumului principal al acestui edificiu, ancadramentul de sub consolă și lucarnele sunt elemente care caracterizează stilul neoromânesc al acestui imobil. Următoarele locuințe cuplate de pe Calea Floreasca reprezintă un alt tip, care continuă trama stradală și era retras de la trotuar, iar tipul proiectat de Dimitrie Mohor la intersecția dintre Floreasca și prima stradă a parcelării („proiectată”) reprezintă o altă conjugare a limbajului neoromânesc. După intersecția cu strada „proiectată” urma școala, proiectată pentru Societatea Ortodoxă Română încă din 1915. În cele din urmă, cele trei locuințe cuplate, care închid parcelarea, ocupau parcelele dintre Calea Floreasca și strada paralelă (astăzi Av. Paul Urechescu), având drept elemente caracteristice arcul trilobat prezent atât la uși, cât și la ferestre și balcoanele discrete din lemn. Pe străzile (astăzi) Dobrota, Urechescu și Bănciulescu („proiectată”), Societatea a proiectat tipuri de locuinţe într-un stil românesc mult mai complex.

Locuitorii

După finalizarea caselor și distribuirea acestora în jurul anului 1927, proprietarii, în marea lor majoritate ingineri, funcționari de stat și privați, au început să își adapteze locuințele conform propriilor nevoi, prin construirea de bucătării și garaje. Locuințele erau unele dintre cele mai scumpe pe care Societatea le proiectase, iar prețul lor se situa între 600.000 de lei și 1.000.000 de lei, sume prohibitive pentru clasa muncitoare. Mai mult, unele locuințe aveau chiar șapte camere principale, terase, camere şi sală pentru servitori, în total 275 mp, alte cinci camere și odăi pentru servitoare, o certificare a faptului că acestea nu puteau fi locuite de alte categorii sociale decât cele ale funcționarilor publici sau privați.

Dan Mizrahy și Ion Dimitriu-Bârlad

Printre proprietarii acestor locuinţe scumpe se numărau contabilul Moscu Mizrahy și sculptorul Ion Dimitriu-Bârlad. Memoriile urmaşilor acestora, artiștii Dan Mizrahy și Margareta Pâslaru, completează imaginea vieții cotidiene din parcelarea Cornescu.

O casă cu trei efigii feminine sculptate pe fațada de pe strada Paul Urechescu și alte două, înfăţişându-i pe Raffaello și Michelangelo, pe fațada de pe strada Donizetti reprezintă unul dintre simbolurile arhitecturale ale acestei parcelări. Într-un contrast clar cu locuințele neoromânești, această locuință prezintă ferestre de mari dimensiuni pe fațade, iar unele detalii clasice în partea superioară se aseamănă cu cele de pe altă casă-simbol a Societății, cea a arhitectului Ioan D. Trajanescu, din parcelarea Clucerului (strada Ady Endre 3). Placa instalată la numerotarea străzii Urechescu păstrează amintirea numelui parcelării, Parcul Cornescu, numele inițial al străzii, D, și numărul casei, 16. Aceasta era casa sculptorului Ion Dimitriu-Bârlad și a soției sale, Nona. Cele două figuri feminine le reprezintă pe Magda (fiica sculptorului și mama artistei Margareta Pâslaru) și Sanda (cea de-a doua fiică), în timp ce figura din centru pare a fi Regina Maria. Ion Dimitriu-Bârlad era unul dintre cei mai importanți sculptori la acea dată din România, autor a numeroase monumente ale victoriei din Primul Război Mondial, multe dintre ele dedicate Reginei Maria.

În această casă a copilărit Margareta Pâslaru, singura nepoată a sculptorului Dimitriu-Bârlad. În cartea sa de memorii, artista își amintea copilăria petrecută în această casă: Decorul în care am zburdat în primii ani de viață a fost atelierul bunicului meu, sculptorul Ion Dimitriu-Bârlad, profesor la Liceul Lazăr, membru al Fondului Plastic. Casa reprezenta pentru artistă un loc al memoriei, o întoarcere la copilăria fericită împreună cu bunicii ei: Casa uriașă în care am copilărit avea fiecare încăpere tapetată diferit, cu gust, în tonuri închise, arabescuri patinate în aur vechi. Dormitoarele și baia cochetă erau la etaj, iar sufrageria, salonul și restul gospodăriei, la parter. Clădirea era dominată de atelierul imens, cu geamuri uriașe, formate din numeroase carouri, ca o tablă de șah, înalt cât două etaje; avea și o trapă spre subsol, unde lutul prețios era păstrat la o temperatură constantă și la umezeală continuă. Dormitorul elegant de la etaj era tapetat cu„frunze palmate în relief, închise la culoare și pastelate cu bronz, astfel încât lumina le făcea reale, îți venea să le desprinzi din perete”.

Nu doar interiorul casei reprezenta universul copilăriei artistei, ci și întregul cartier Floreasca, aflat în construcție la începutul anilor ’50. Nevoită să se mute din această casă, dar vizitând-o săptămânal, Margareta Pâslaru subliniază atmosfera plăcută a cartierului care cuprindea și parcelarea: tot ca în filme era și blestemul săptămânal de a-mi lăsa în urmă paradisul artistic, mângâierile și duioșia bunicii, sunetul pianului, strada Aviator Paul Urechescu, prietenii, nucul bătrân pe care mă cățăram în chip de Făt-Frumos […], leagănul din vișin, ouăle de ciocolată ascunse printre crengile înflorite de Paști, stânjeneii mov, parfumați…Toate. Ștrandul Floreasca – oaza vacanțelor de vară –, aleile plimbărilor cu bicicleta, prietenii se pierdeau în zare. Aceste mărturii demonstrează, în primul rând, modul în care locuitorii își amenajau interiorul caselor și, în al doilea rând, aspecte ale vieții cotidiene din parcelare, mărturii care lipsesc din documentele aflate în arhive.

Casa Dan Mizrahy

Născut în familia contabilului Moscu Mizrahy, într-o casă tip E de pe strada A, construită de Societatea Comunală în 1923, compozitorul Dan Mizrahy oferă probabil cea mai cuprinzătoare descriere a locuinței și a parcelării în anii 1930. Martor direct al schimbării care a caracterizat această parcelare aproape un veac, Mizrahy aduce în prim-plan o narațiune bazată atât pe modalitățile prin care familia își apropria o casă a Societății, transformând-o într-un cămin, cât și relațiile politice care au afectat parcelarea de la construirea sa. În cartea sa de memorii, Mizrahy amintea că tatăl său, Moscu, „s-a căsătorit cu mama (Henrietta) în 1920 și, lucrând amândoi ca funcționari, după ce au locuit trei ani în camere mobilate, și-au construit cu plata în rate, prin Societatea de Locuințe Ieftine, casa (de tip E) în care trei ani mai târziu (1926) m-am născut eu. Inițialele acestora sunt sculptate pe ușa de intrare. Viitorul artist și-a petrecut copilăria printre vecinii funcționari și cu profesii liberale.

Cutremurul din anul 1940 a lăsat și el urme: odată cu marele cutremur din noiembrie al acelui an de tristă amintire, casa noastră a fost grav avariată. Așa cum am relatat, imobilul fusese construit de Societate Comunală pentru Locuințe Ieftine în 1923. Se compunea din parter și etaj. La etaj, locuința cuprindea două dormitoare, un hol și o cămăruță de trecere care separa holul de baie. Odată cu creșterea copiilor (sora mea avea 12 ani și eu 9), părinții au hotărât să mărească locuința, prin adăugarea unei camere la etaj și, implicit, mărirea holului de jos. Această extensie a fost realizată, în conformitate cu planurile arhitectului Ștefan Ciocârlan, după 1934. Casa a fost rechiziționată de noile autorități din 1940, transformată în secție de poliție, iar artistul a fost nevoit să plece din țară. Abia în 1948 a fost retrocedată familiei, însă artistul a trecut prin numeroase dificultăți pentru a putea locui în continuare în ea. Una dintre cele mai constante probleme cu care s-au confruntat locuitorii, adusă în discuție și de Dan Mizrahy, a fost schimbarea numelui străzilor.

Ca toate celelalte străzi din parcelările Societății, străzile din Cornescu purtau litere de la A la F. Inițial, parcelarea se numea Cornescu, iar parcelele aveau numere, nu erau numerotate în stilul clasic al străzilor. De exemplu, casa pe care o cumpărase Moscu Mizrahy era situată în parcelarea Cornescu, prelungirea Polonă, nr. 42, dar numărul se referea la parcelă. Treptat, parcelarea a fost redenumită Floreasca, iar străzile au căpătat alte nume: prelungirea Polonă a luat numele Calea Floreasca, mai apoi Aviator Craiu, iar după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, s-a întors la denumirea de Calea Floreasca. În decembrie 1940, Comisia de Nomenclatură a schimbat denumirea străzilor astfel: strada A (actuala Turbinei) s-a numit Breslau, strada care făcea legătura între strada A și Calea Floreasca (acum parte a străzii Turbinei) se numea Plut. Pilot I. Muntenescu (mort în Primul Război Mondial), str. B a fost redenumită Locotenent Comandor Aviator Bănciulescu (mort la datorie în anul 1935), iar strada D s-a numit Căpitan aviator Paul Urechescu (decedat în Primul Război Mondial).

Zonificarea propusă de Sfințescu pentru acest cartier, care urmărea cazarea funcționarilor, a fost pusă în practică prin acest prim proiect, dar locuitorii parcelării nu erau funcționarii săraci ai statului. Din contră, aceștia făceau parte dintr-o clasă de mijloc în plină ascensiune, iar stilul neoromânesc era singura opțiune pentru această categorie socială, importantă pentru crearea României Mari.

În 1938, Societatea Comunală a continuat parcelarea Cornescu, prin construirea a 18 locuințe cuplate și a uneia individuale, după planurile lui D. Ionescu. Societatea a prelungit strada A (Turbinei) și a conectat-o cu Calea Floreasca. Încă de la început, cartierul era dotat cu facilitățile moderne ale vremii. Conform unui document elaborat de Direcția Drumuri și Poduri, de la jumătatea anilor 1930, Societatea a executat toate lucrările de apă, canal și electricitate, precum și toate construcțiile care sunt chiar locuite în parcelarea Societății din strada Aviator Craiu (Calea Floreasca) și prelungirea A (Turbinei) din Parcul Cornescu, urmând a se ocupa de lucrările de pavaj pe partea căruțabilă și pe trotuare. Completarea este vizibilă prin arhitectura casei cuplate din dreptul străzii Muntenescu: jumătate fusese construită în anii 1920 după planurile lui Mohor, iar cea de-a doua jumătate fusese atașată în 1938. În 1938, Societatea solicita aprobarea acestei deschideri Comisiei Tehnice, prezentând și tipurile de case proiectate de către Dan Ionescu.

În contrast cu varietatea arhitecturală a parcelării, Ionescu a propus câteva planuri simple, uniformizând această prelungire cu un stil sobru. Tipurile proiectate de Ionescu erau compuse din parter și etaj, iar stilul adoptat de acesta se îndepărta de cel neoromânesc promovat de arhitecții precedenți. Casele erau retrase de la aliniament cu 4 m de la alinierea străzii Turbinei. Un detaliu important al autorizației eliberate de Primăria Sectorului I Galben era legat de împrejmuirea proprietății: „La față din zăbrele de lemn date la rindea, vopsite în culoare de ulei, iar între vecini din uluci de lemn […] înalte de cel mult 2 m, pe o lungime totală de 46 m, făcând la colț o teșitură de 5 m”. Cât privește detaliile tehnice ale acestor noi locuințe, Societatea avea obligația de a executa ultimul planșeu din beton armat pe care la mobilizare va așterne un strat de nisip de 0,15 m, conf. ref(eratului) Serviciului Apărării pasive. Autorizația și planurile se vor păstra pe șantier pentru control. Materialul se va depune în curte. Majoritatea tipurilor proiectate de Ionescu sunt caracterizate printr-un rezalit (zid în trei trepte) care desparte locuințele individuale.

Parcelarea Cornescu a fost afectată de schimbările politice atât prin redenumirea străzilor, cât și prin construirea de noi locuințe sau demolarea celor vechi. Pe strada Turbinei, Institutul de Agronomie a proiectat în anii 1950 trei blocuri tip parter și etaj, dar și vile într-un stil sobru, tributar clasicismului și noii arhitecturi de inspirație sovietică. După 1948, în case s-au mutat familii de chiriași. Probabil cel mai cunoscut locatar al imobilelor de pe strada Turbinei era fratele mai mic al lui Nicolae Ceaușescu, Nicolae Andruța. De altfel, mărturiile locuitorilor din zonă indică faptul că, după 1945, unele dintre case au fost naționalizate, iar noii locuitori proveneau din rândurile simpatizanților sau membrilor Partidului Muncitoresc Român ori ale instituțiilor de stat. Puțini locuitori din cartier cunosc aspecte precum anul construirii propriilor case, unii amintindu-și anul 1925, alții confirmând că imobilele au cel puțin 50 de ani. Puțini sunt cei care diferențiază între locuințele construite în anii ’20 și cele de pe strada Turbinei, construite în 1938. De asemenea, doar unul dintre locuitorii intervievați cunoștea faptul că arhitectul și-a proiectat propria casă în cartier, fără a-l putea numi, precum și faptul că au fost construite de Societatea Comunală pentru Locuințe Ieftine. Doar o mărturie vagă amintește că au fost construite de diverse instituții care le vindeau ulterior salariaților în rate. Unii locatari își mai aduc aminte de faptul că locuințele au fost achitate în rate până târziu (în anii 1960) și că purtau denumirea de locuințe ieftine.

Memoriile compozitorului Dan Mizrahy completează imaginea evoluției parcelării Cornescu, evidențiind abuzurile noului regim, printre care încercarea de preluare abuzivă a casei și obligativitatea acceptării chiriașilor: Un eveniment absolut incredibil s-a petrecut curând după revenirea noastră în casă. Într-o dimineață […] sună la ușă un tip care, cu șapca specifică vremii, intră în casă, scoate nu știu ce hârtie din buzunar și cu un calm indolent ne comunică hotărârea (parcă a Primăriei) prin care această casă se rechiziționează, urmând să devină sediu al «Spațiului locativ» (instituție care a ființat zeci de ani, normând, repartizând și controlând spațiul de locuit al oamenilor). Hotărârea – prezentată ca definitivă și inatacabilă – urma să intre în vigoare peste 24 de ore! Exact identic cu prima evacuare a familiei în noiembrie 1941. Deși locuinţa nu a fost naționalizată, în cele din urmă, proprietarii au fost nevoiți să accepte chiriași.

Livingul de la intrare, cu cele două fotolii confortabile și cele șase scaune cu aceeași tapițerie, colțul Aubusson, lampa pe picior, splendidul candelabru de bronz cu 12 brațe, în ton cu cele două aplice din același material, străjuind lateral șemineul (cu placă de marmură distrusă de ocupanții din timpul războiului). În camerele din dreapta (transformate într-una singură după renovarea casei din 1935) se afla în partea dinspre stradă biroul tatei, cu fotoliul respectiv și o superbă bibliotecă cu uși de cristal, iar în partea dinspre curte, sufrageria din stejar formată dintr-o masă extensibilă pentru 24 de persoane, sprijinită pe două picioare masive, sculptate, un bufet imens care acoperea un perete întreg în înălțime și lățime, o servantă pe un alt perete și, în sfârșit, o minunată vitrină de cristal turnat pe un desen-fantezie, având ca subiect de inspirație valsul lui Strauss «Wein, Weib und Gesang»”.

Redenumirea străzilor din parcelarea Cornescu reprezintă una dintre cele mai importante schimbări aduse de comuniști.

Hotărârea primăriei trebuia să consemneze restituirea imobilului situat în strada Turbinei, nr. 1. Dar actul de proprietate al casei atesta drept adresă: prelungirea Polonă, parcelarea Floreasca nr. 42! Prin urmare, a trebuit să demonstrez că era vorba de una și aceeași adresă. Numai că, după parcelarea Floreasca, noua denumire a devenit parcul Cornescu, str. A, nr. 32, după care a devenit strada Breslau, nr. 1, ca apoi să redevină A, dar de data asta purtând nr. 1, iar apoi «angelicul» nume de Turbinei, tot nr. 1 […]. Un alt important eveniment al anului 1948 a fost revenirea în luna septembrie în casa noastră din strada numită azi Turbinei. […] Strâns legată de odiseea casei mele părintești, denumirea străzii și numărul casei în care m-am născut și locuiesc și astăzi aveau să-mi dea destulă bătaie de cap atunci când pentru a doua recuperare a casei, 24 de ani mai târziu, am fost nevoit să procur dovezi că prelungirea Polonă nu știu cât e aceeași cu Parcul Cornescu, str. A, nr. 32, aceeași cu str. Breslau, nr. 1, aceeași cu strada A, nr. 1. În sfârșit, cu str. Turbinei, nr. 1. Dar asta e o altă poveste”. Interesant este și faptul că „fericită să revină la de mult părăsita aranjare a mobilei la locul ei, mama era preocupată să redea casei aspectul ei tradițional, atât de frumos și cu atâta dragoste și bun-gust aranjat.

Conform listei imobilelor naționalizate, autoritățile au confiscat casele de pe străzile Paul Urechescu, nr. 14 (proprietatea lui Dan Alexandrescu), Dobrota 11 (proprietatea Mariei Niculescu), Turbinei 2 (Antoaneta Papp), Turbinei 15 (Witel Smit), Turbinei 5 (Maria Chitimia), Turbinei 39 (Alexandru Costache), Turbinei 17 (Elena Dorst), Turbinei 11 (Viorela Enescu). Nu au scăpat de aceste confiscări nici proprietarii de pe strada Urechescu, numărul 16.

Află mai multe despre parcelarea Cornescu și Societatea de Locuințe Ieftine în cartea Idealul locuirii bucureștene: familia cu casă și grădină. Parcelările Societății Comunale pentru Locuințe Ieftine București (1908-1948)