Dorobanți

9/24

Delimitare

străzile Brazilia, Washington, Lisabona

Director

Andrei G. Ioachimescu

Arhitect

Dimitrie Mohor

Perioadă construire

1916-1927

Personalități

Mihail Varia, Ernest Grințeanu, Statie Ciortan

Parcelarea Dorobanți a construită pe baza unei convenții între Societatea Comunală pentru Locuințe Ieftine și Casa de Economii, Credit și Ajutor a Ministerului de Finanțe în iulie 1914. Edificarea a fost întreruptă în 1916 și reluată, pentru Ministerul de Război, după 1920.

Cronologia avizării

Convenția avea ca obiect construirea unui cartier pentru funcționarii Ministerului de Finanțe și pentru cei ai Ministerului de Război. Terenul era situat în Parcul Bonaparte, pe Prelungirea Dorobanți (șoseaua Herăstrău), zonă care făcea parte din sectorul al doilea, inelul al patrulea și ocupa o suprafață de 20.998 mp. Societatea achiziționase acel teren în iunie 1912. Conform convenției, Societatea Comunală urma să construiască inițial 60 de locuințe individuale și să execute lucrări publice precum nivelarea terenului, deschiderea și pavarea străzilor și sistemul de canalizare. În cazul în care proiectul avea succes, cele două instituții urmau să colaboreze la un proiect viitor. Imediat după semnarea convenției, în decembrie 1914, Societatea trimitea solicitarea de avizare Primăriei (conduse de liberalul Emil Petrescu), împreună cu planurile de parcelare. Completările pe care Comisia Tehnică le cerea, precum poziționarea fiecărei locuințe pe parcelă și tipurile de locuințe care urmau a fi construite, au amânat avizarea ei mai întâi până în aprilie 1915, apoi până în martie 1916. În cele din urmă, comisia a aprobat parcelarea, cu mențiunea că Societatea avea obligația de a nu construi pe parcelele de la intersecții, pentru a lăsa loc Primăriei pentru o eventuală lărgire a străzilor. Mai mult, consilierii comunali considerau că Societatea trebuia să rezerve și câteva parcele pentru construirea de școli. Primarul sfătuia consilierii să amâne construirea de școli și a altor edificii pentru instituții publice până după terminarea războiului. Inițial, Comisia de Nomenclatură hotărâse ca străzile să fie denumite în memoria personalităților marcante din domeniul finanțelor și economiei, precum Menelas Ghermani (1834-1899, fost Ministru de Finanțe între 1888 și 1895), Dionisie Pop Marțian (1829-1865, statistician și economist), Dimitrie Frunzescu (editor al Dicționarului topografic și statistic al României, 1872) și Ion Ionescu de la Brad (1818-1891, agronom și statistician), decizie care nu a fost aprobată de Consiliul Comunal. După Primul Război Mondial, străzile au fost denumite Braziliei, Lisabona, Washington și Bruxelles, în amintirea aliaților României în Antanta.

Planul parcelării

Planul Cartierului Finanțelor, semnat de arhitectul Dimitrie Mohor, consta în construirea de către Societatea Comunală a 60 de locuințe până în octombrie 1916. Convenția stipula construirea a 20 de tipuri C (9.000 de lei fiecare), 20 tipul E (12.000 de lei fiecare) și 20 tipul F (15.000). Aceste ultime două tipuri reprezentau compoziții mai complexe, iar prețul era pe măsură, ajungând chiar și de trei ori mai ridicat decât prețurile propuse inițial de Societate, la începutul reformei. Ulterior, arhitecții au înlocuit aceste tipuri cu tipurile I, II, III, IV, asemănătoare. Pe planurile de parcelare apare și numerotarea a 47 dintre cele 60 de parcele, probabil acestea fiind cele asupra cărora comanditarii hotărâseră beneficiarii. Planul de parcelare dispunea de două scuaruri, iar intersecțiile străzilor deschise prin acest plan marcau retrageri ale parcelelor pentru a reda o vizibilitate mai bună circulației. Până în vara anului 1916, doar opt dintre aceste locuințe fuseseră finalizate, iar distribuirea acestora confirmă noua direcție pe care Societatea și-o asuma, aceea de a oferi locuințe clasei de mijloc formate din funcționari. Printre cei care ar fi trebuit să beneficieze de aceste case, se numărau însuși Petre Stoenescu-Dumitrescu, președintele Casei de Economii, Credit și Ajutor a Ministerului de Finanțe (care locuia pe Calea Victoriei și primise două parcele), Statie Ciortan, arhitectul-șef al Ministerului de Finanțe, Ernest Grințeanu, subdirector în Regia Monopolurilor Statului, sau Dimitrie Dobrescu, director general în Ministerul de Finanțe. Majoritatea ocupau funcții importante precum inspectori, directori generali, iar unii dintre ei dețineau deja o casă în parcelarea Grant. Convenția încheiată în iulie 1914, la câteva zile de la începerea Primului Război Mondial, între cele două instituții avea probabil ca scop asigurarea fidelității funcționarilor Ministerului de Finanțe pe parcursul conflictului. Folosirea stilului neoromânesc în cadrul tipurilor E și F, mult mai complexe decât precedentele, confirma și ascensiunea profesională pe care acești funcționari și-o doreau. Proiectul era similar, în multe privințe, cu Wekerle Telep, proiectul Ministerului de Finanțe din Budapesta, început în 1907 și în urma căruia au rezultat aproape 3.000 de locuințe până la izbucnirea războiului.

Până în 1916, Societatea Comunală construise în parcelarea Dorobanți doar opt case. Convenția cu Ministerul de Finanțe nu a mai fost prelungită, drept urmare, Casa de Credit a vândut restul parcelelor neconstruite propriilor funcționari, care aveau obligația de a-și construi casele în mai puțin de opt ani. Astfel, noii beneficiari au semnat noi contracte pentru un împrumut de 20 de ani, dobânda lunară a fost păstrată din salariu, iar noii proprietari nu puteau să vândă casa și nici să desfăşoare activități economice timp de opt ani.

În același timp, Societatea Comunală a continuat construirea de locuinţe pentru Ministerul de Război. Astfel, Societatea primea aprobarea primăriei, la 16 octombrie 1920, pentru construirea a trei apartamente tip F și 11 tip III C, cu pivniță, parter și pardoseală, realizate din cărămizi şi acoperite cu tablă zincată. Primele șase apartamente de tip III C au fost construite pe strada Braziliei, grupate în jurul unui scuar, fiind case cu parter și etaj.

Arhitectura

Arhitectul Societății Comunale, Dimitrie Mohor, a asigurat uniformitatea parcelării prin utilizarea elementelor comune în proiectarea noilor tipuri, în ciuda diversificării compoziției. Această diversitate era caracterizată prin tipuri variate, plasarea în teren a caselor (retrase de la stradă sau plasate pe aliniament) ori amplasarea parcelei în planul de parcelare. Accesul în casă se făcea printr-un hol aflat sub foișor, marcat de un contrafort, un element comun tuturor locuințelor de tip III C. Unele goluri de ferestre sunt terminate în arce trilobate la partea superioară, iar te fațade se găsesc ancadramente sau firide terminate cu arce în consolă, elemente recurente ale arhitecurii neoromânești. Simetria locuințelor cuplate, împreună cu dialogul dintre cele patru bovindouri ale celor plasate în jurul scuarului, oferă intimidate și eleganță compoziției. Pe strada Braziliei, la intersecția cu strada Washington, arhitectul a retras cele patru clădiri din intersecție (diferite între ele), creând o piațetă discretă, care continua scuarul precedent. Explicația pentru această alegere, evidențiată de Sfințescu, era o trimitere clară la conceptul orașului-grădină: „Raymond Unwin a studiat îndeosebi această chestiune, iar soluțiile sale mai interesante aplicate în diverse orașe-grădini le redăm mai jos. Astfel, la debușarea unei străzi în alta care se continuă, el mărește spațiul liber și vederea liberă pentru circulație, retrăgând construcțiile mai mult ca de obicei din aliniere și creează astfel o adevărată piațetă, ușurând problemele clădirii propriu-zise. Această soluție poate avea mai multe variante”. Aceste case reprezintă derivate din modelele anterioare, cu aceleași elemente.

Pe strada Washington, Mohor a proiectat tipul F, caracterizat printr-o compoziție simetrică și intrări pe fațada laterală, precum și cu un foișor deasupra intrării. Diversificarea tipologiei în parcelarea Dorobanți îşi are explicația, probabil, în dorința noilor proprietari (ofițeri din cadrul Ministerului de Război) de a-și individualiza locuința și de a-și promova noul statut social. Ofițerii care primiseră case în această parcelare participaseră la război, iar oferirea unei locuințe era modul în care statul național-liberal le recompensa fidelitatea. Străzile parcelării au fost pavate cu granit în 1923. Conform fotografiei aeriene din 1927, Societatea construise cele 46 de locuințe cuplate aflate la sud de strada Lisabona, iar restul, la nord de această stradă, erau în proces de construire de către funcționarii Ministerului de Finanțe.

Parcelarea Dorobanți a fost construită pentru personalul Ministerului de Finanțe și pentru ofițerii Armatei, iar casele au fost naționalizate după 1948. Puțini descendenți ai locuitorilor inițiali trăiesc acum în parcelare. Doar una dintre aceste locuințe a fost demolată, pe strada Washington, iar multe dintre case au fost trecute în administrația I.C.R.A.L. (Întreprinderea de Construcții, Reparații și Administrare Locativă), cum este cazul celei de pe strada Lisabona, nr. 8, fosta locuință a lui Traian Pârligas, unul dintre primii beneficiari ai parcelării. A existat și o oarecare continuitate, familia ofițerului Mihail Varia continuând să locuiască și astăzi în casa respectivă.

Află mai multe despre parcelarea Dorobanți și Societatea de Locuințe Ieftine în cartea Idealul locuirii bucureștene: familia cu casă și grădină. Parcelările Societății Comunale pentru Locuințe Ieftine București (1908-1948)