Fabrica de Chibrituri

13/24

Delimitare

străzile Constantin Miculescu, inginer Dumitru Teodoru, Roznov, Dăișoara, Dragomir Hurmuzescu, Oțelul Roșu

Director

Andrei G. Ioachimescu

Arhitect

Dimitrie Mohor

An construire

1915-1916

Prezent

Arhivă

Parcelarea a fost edificată pe baza convenției între Societatea Comunală și Regia Monopolurilor Statului, care deținea Fabrica de Chibrituri din Filaret.

Contextul istoriei

Condițiile de locuire ale muncitorilor Fabricii de Chibrituri erau similare celor de la Manufactura de Tutun, iar motivele care au stat la baza inițierii acestei parcelări îşi găsesc explicația tot în încercările de prevenire a răspândirii tuberculozei. În primul rând, zona Filaret era, pe harta Ecaterinei Arbore, unul dintre focarele de tuberculoză ale orașului. Arbore îi considera pe lucrătorii de la fabrică drept cei mai afectați de această maladie, întrucât foloseau fosforul pentru fabricarea chibriturilor, cu urmări grave pentru organism.

Cronologia avizării

Societatea a cumpărat terenul în 1915 și a început construirea celor 132 de locuințe pe baza planului de parcelare semnat de Ioachimescu și de Mohor. Terenul avea o suprafață de 30.015 mp, se învecina direct cu Fabrica de Chibrituri și cu Academia Tehnică Militară. Societatea a dispus parcelarea lui prin deschiderea unei străzi pe direcție nord-sud care asigura legătura cu strada Fabrica de Chibrituri, a patru străzi paralele ce aceasta, precum și a uneia perpendiculare, care în 1926 a fost prelungită până în Șoseaua Viilor. 11 locuințe cuplate au fost proiectate pe strada Ing. Teodoru, iar restul pe străzile perpendiculare. Terenul nu avea mărimea necesară proiectării unui cartier complex și lăsa puțin spațiu pentru realizarea de edificii publice sau spații verzi. Parcelarea a fost racordată la sistemul de canalizare abia după 1926, odată cu prelungirea străzii Teodoru. Până în 1948, străzile erau înregistrate cu litere. În această parcelare, Societatea a utilizat două noi tipuri, printre care C1 și F, și a proiectat și un imobil colectiv, toate trei în stil neoromânesc. Tipul C1 avea trei camere la parter, două la primul etaj și baie, cu o suprafață de 55 mp. Ornamentele neoromânești au devenit din ce înce mai bogate și odată cu ele și semnificația lor. Tipul F, folosit de Societate și în prelungirea Dorobanți, indică statutul social și profesional al beneficiarilor. Intrarea în locuință se făcea printr-un hol cu arc trilobat, deasupra căruia se găsea foișorul cu stâlpi de lemn, iar ferestrele aveau ancadramente cu motive neoromânești. Un raport din 1942 menționa că „toate locuințele […] sunt de tipul vilar, izolat sau grupat câte două, parter sau parter și etaj. Toate locuințele au instalație electrică de lumină, apă curentă și canal; o foarte mică parte din ele au băi”. Mai mult, „au curți și grădinițe individuale variind între 100 și 400 mp, iar aleile și spațiile verzi comune au, la Filaret, 8.000 mp”.

Locuitorii parcelării

Din punct de vedere social, arhivele nu păstrează mențiuni despre locuitori, și nici dacă aceste case au fost inițial închiriate sau vândute direct, însă analiza căsătoriilor publicate în Monitorul Comunal demonstrează că, între 1927 și 1939, 40% dintre beneficiari erau funcționari, în timp ce doar 14% erau muncitori. Potrivit unor surse, fabrica ținea cont în distribuirea către muncitori de „venitul total al solicitantului și familiei sale, numărul copiilor, vechimea în serviciu, calificația funcționarilor și gradul său, așa că repartizarea să se facă ținând seama pe de o parte de aportul ce-l aduce solicitatorul Administrației, iar pe de altă parte celor mai împovărați cu sarcini familiare și cu venituri mai reduse”.

Mitul construirii de către investitorii suedezi

Actualii locuitori ai parcelării Fabrica de Chibrituri au menționat detalii importante despre istoria parcelării. Narațiunea comună a inclus un aspect important: casele au fost construite de către „suedezi” în anii ’30. Fără îndoială, informația este falsă: fotografia aeriană din 1927 demonstrează că aceste case erau deja construite, în timp ce arhitectura lor nu oferă suficient spațiu pentru interpretare, stilul Societății fiind inconfundabil. Acest mit al suedezilor are importanța sa, deoarece statul român a vândut monopolul producției de chibrituri la începutul anilor 1930, când Marea Criză a lovit Bucureștiul. Investitorii suedezi au cumpărat fabrica și au păstrat-o până în 1948, când comuniștii au naționalizat-o. Mărturiile confirmă, indirect, faptul că locuitorii păstrează un mit al construirii caselor legat de o autoritate străină pentru a sublinia valoarea acestora, întrucât toate au apreciat calitatea designului și a execuției. În octombrie 1948, noua administrație schimba numele străzilor din parcelarea Fabrica de Chibrituri, redenumindu-le după unii eroi comuniști morți la manifestația din 8 noiembrie 1945. Astfel, strada B devenea Ion Scorțaru, strada C se redenumea Ion Şulea, strada D devenea Hălmăgeanu, strada E se numea Emilia Irsa, strada F devenea Ion Floruță, iar strada G, Beiu Constantin. O parte dintre locuințele parcelării au fost naționalizate, iar modernizarea lor continua într-un mod diferit. După 1945, administrația a desemnat un delegat al străzii, care era membru de partid, pentru a se ocupa de problemele zilnice din raion. Viața cotidiană a parcelării însemna sincronizarea cu modernitatea, simultan cu lucrările publice, cum ar fi pavarea cu piatră a străzii, introducerea sistemului de canalizare și drenaj, electricitatea, precum și arborii plantați pe cele șapte străzi. Fiecare dintre străzi avea diferite tipuri de copaci, cum ar fi castani, salcâmi și plopi. Gardurile metalice și vechile cutii poștale confirmă uniformitatea lotizării, ca semn viabil al modernizării din anii 1930.

Află mai multe despre parcelarea Fabrica de Chibrituri și Societatea de Locuințe Ieftine în cartea Idealul locuirii bucureștene: familia cu casă și grădină. Parcelările Societății Comunale pentru Locuințe Ieftine București (1908-1948)