Iancului și Victor Manu

20/24

Delimitare

străzile Victor Manu, Iancului, Competiției, Locotenent Anton Ionescu, Cloșani, locotenent Virgil Lazarovici, locotenent Bazar Romulus Niculescu, Laurențiu Claudian, George Folescu, Grigore Gabrielescu, Jean Athanasium Bozioru, Traian Grozăvescu, Leonar Nicolae, Vatra Luminoasă

Direcrtor

Andrei G. Ioachimescu

Arhitecți

Ion Țărușeanu, D. Ionescu, Horia Creangă

Perioadă construire

1929-1948

Personalități

Mihail Sorbul (1885-1966)

Radu Mironovici, Corneliu Georgescu – lideri si Mișcării Legionare

colonelul Gheorghe Eminescu, nepotul de frate al poetului (militar si istoric, autor al unor carti despre viata lui Napoleon)

naistul Radu Simion.

Parcelarea Iancului, împreună cu locuințele-tip de pe strada Victor Manu, reprezintă una dintre cele mai întinse parcelări ale Societății Comunale, cu peste 600 de locuințe.

Cronologia avizării

Terenul era situat la nord de strada Mărcuța dintre Vii (vechea denumire a Şoselei Vatra Luminoasă) și se învecina, la est, cu Fabrica de Textile, iar la nord, cu Şoseaua Iancului. Societatea a trimis planurile de parcelare Comisiei Tehnice, iar aceasta a fost aprobată în septembrie 1925. În ciuda acestei avizări, lucrările de construire au început în 1929, cu o serie de modificări ale planului de parcelare și ale planurilor de locuințe. Parcelarea avea, inițial, o suprafață de 74.700 mp, dar, din cauza deschiderii a numeroase străzi (în total 32.800 mp), suprafața rămasă era suficientă pentru construirea a mai puțin de 200 de locuințe.

Arhitectură și urbanism

Toate locuințele parcelării Iancului au fost proiectate de arhitectul Ion Țărușanu. Construirea lor a început, probabil, în 1930, iar până în 1933 se construiseră primele 30 de locuințe cuplate (așadar 60 de apartamente). În 1935, Monitorul Comunal menționa aprobarea construirii a 13 locuințe pe strada Iancului, ajungând, așadar, la 86 de locuințe construite. Casele aveau o fațadă în medie de 8 m şi o adâncime de 20 m. Din perspectivă arhitecturală, Țărușanu a continuat proiectarea acelorași tipuri: 102, cu trei camere și etaj, şi 203, iar suprafețele variau între 42 și 64 mp. Conform lui Sfințescu, aveau fundațiile din beton, erau realizate din cărămidă, acoperite cu eternit, iar tâmplăria era din lemn de brad. La intersecțiile străzilor A, B, C și D cu strada proiectată se observă tipologia de colț, obligatorie conform regulamentului de construcții și alinieri din 1928.

Străzile

În octombrie 1930, Societatea împreună cu Uzinele Comunale București au realizat și lucrările edilitare. Străzile parcelării au fost pavate cu bolovani la partea carosabilă, bordură de beton cu fețele mozaicate și trotuare cu dale de beton, a străzii proiectate din Parcul Iancului. Străzile purtau nume provizorii de litere și au fost redenumite ulterior, la inițiativa Cultului Eroilor, în onoarea unor eroi români din Primul Război Mondial. Astfel, strada A a fost redenumită Maior Popescu Gheorghe (astăzi Competiţiei), strada B s-a numit lt. Anton Ionescu, strada C purta numele lt. Radu Robescu, D a devenit strada S. Virgil Lazarovici, strada E era S. Niculescu Bazar, strada F a fost numită strada Maior Dr. Laurenţiu Claudian, iar strada Proiectată a devenit strada Victor Manu. Scuarul de la mijlocul parcelării se numea piața Butculescu. Redenumirea străzilor s-a făcut în 1934:

Domnul Consilier N. Trestianu […] reamintește consiliului că, în anul 1934, în cadrul unei festivități la care a luat parte d. Primar General Al. G. Donescu, un delegat al «Cultului Eroilor», Comitetul Cetățenesc din cartierul Iancului și un foarte numeros public, s-au atribuit străzilor cartierului Iancului și împrejmuirilor lui nume de eroi, accentuând că prima tăbliță indicatoare cu nume de acest fel a fost țintuită chiar de domnul Primar General cu propria sa mână.

Locuitorii

După finalizarea lucrărilor, Societatea Comunală a vândut locuințele funcționarilor de stat și muncitorilor. Majoritatea erau militari, funcționari bancari, de la P.T.T. și C.F.R., comercianți, ingineri, dar și brutari sau fierari. O locuință pe strada Victor Manu, compusă din parter și etaj cu trei camere, costa, în 1935, 410.000 de lei, iar una pe strada C, de două camere, cu 163 mp începea de la 325.000 de lei.

După 1935, Societatea a început construirea și extinderea parcelării, dincolo de Fabrica de Textile, cu încă 100 de locuințe. Primele dintre acestea au fost construite pe Şoseaua Iancului și pe prima stradă paralelă cu Iancului, deschisă cu această ocazie, strada C (Grigore Gabrielescu). În total, pe aceste două străzi, Societatea a construit, tot pe baza planurilor lui Trajanescu, 28 de locuințe cuplate, respectând tipologia de colț. Parcelările Societății construite între 1927 și 1935 însemnau realizaerea a încă 500 de locuințe, atât în parcelările deja începute, cât și în cele nou deschise.

Locuințele de pe strada Victor Manu

Încercarea Primăriei Municipiului București de a căuta alternative pentru îmbunătățirea condițiilor de locuire și experiența Societății Comunale au condus la construirea parcelării Victor Manu. Astfel, la inițiativa Primăriei, Societatea a executat 16 locuințe pe strada Victor Manu, după planurile arhitectului Horia Creangă, directorul departamentului Lucrări Noidin cadrul Primăriei. Acesta reprezenta primul proiect de locuințe în stil modernist executat de către municipalitate. Numirea arhitectului Horia Creangă în fruntea departamentului (1933) și, ulterior, în Consiliul de Administrație al Societății Comunale (1941) a însemnat un nou impuls pentru Societate. Horia Creangă (1892-1943) era considerat unul dintre pionierii arhitecturii moderne din România, autor a numeroase edificii publice și private în București și în țară. Creangă a fost desemnat cu proiectarea locuințelor de pe strada Victor Manu, iar Societatea Comunală cu construirea lor.

Cronologia avizării

Terenul pe care Primăria a decis construirea se afla lângă Parcul Iancului și a fost împărțit în 19 parcele de aproximativ 400 mp, cu o suprafață desfășurată a caselor de aproximativ 86,40 mp. Societatea a construit în total 18 locuințe cuplate (nouă corpuri de clădiri) și una individuală, fiecare dintre ele cu subsol, parter și etaj, pivnița fiind formată, la rândul său, din trei camere. La parter, arhitectul proiectase un dormitor, o cameră mare, sufragerie, antreu, hol, cameră și cameră pentru servitori, iar la etaj erau două camere mari, o cameră pentru birou, una pentru baie și una pentru toaletă. Pe de altă parte, construcția era realizată din cărămidă cu mortar de var, subsolul din beton armat, iar învelitoarea din tablă. Construirea locuințelor de pe strada Locotenent Victor Manu a început la data de 28 aprilie 1937, când s-a aprobat propunerea făcută de Primarul General al Municipiului de a se conveni cu Societatea Locuințelor Ieftine pentru construirea a 15 locuințe în Parcul Iancului, care să fie atribuite în plină proprietate și gratuit la cinci scriitori, cinci ziariști și cinci învățători, din cei mai săraci care s-au distins în lucrările profesiunilor respective. Avizarea prin decret regal venea abia la 6 septembrie 1939, când cel mai probabil primii beneficiari se mutaseră deja acolo.

Locuitorii de pe strada Victor Manu

Cei 15 au fost desemnați de Sindicatul Ziariștilor, Societatea Scriitorilor Români și Asociația Învățătorilor, criteriul principal al alegerii lor fiind acela de a nu avea deja o proprietate. După construire, Primăria a distribuit casele intelectualilor săraci, dar după septembrie 1940 ele au fost preluate de către membrii Mișcării Legionare. Casa de pe Şoseaua Iancului 50 i-a fost repartizată lui Al. Cazaban (1872-1966), cunoscut ziarist și scriitor, iar cea de-a doua casă a duplexului (Iancului 52) i-a fost acordată lui Mihail Celarian. Carol Ardeleanu (distins în 1933 cu premiul Societății Scriitorilor Români) locuia la Iancului 54 și Dumitru Karnabat (poet simbolist, jurnalist și critic, 1877-1949), la numărul 56. împărțeau același imobil. Pe strada Victor Manu, la nr. 4, Mihail Sorbul (distins în 1937 cu Premiul Național pentru Teatru) și-a luat casa în primire în toamna anului 1939. Învățătorii Juarez Movilă și Teodor Castrișeanu la numerele 8, respectiv 10, Aurelia Cantemir și Constantin Enescu la numerele 16, respectiv 18 și Gh. Diaconescu la numărul 24 urmând să devină locatari din toamna anului 1939. Acesta din urmă locuia în singura vilă individuală din parcelare.

Legionarii de pe Victor Manu

Distribuirea de către Primărie urmărea oferirea unei locuințe intelectualilor care nu își puteau permite, însă, după septembrie 1940, casele au fost distribuite membrilor conducerii Mișcării Legionare. Astfel, procesul-verbal din data de 26 octombrie 1940 stabilea că locuințele erau oferite lui Corneliu Georgescu (str. Victor Manu, nr. 6, devenind astfel vecin cu Mihail Sorbul), Gheorghe Ghițea și Lucia Borș (numerele 12, respectiv 14), Radu Mironovici (numărul 22), iar „cea de-a cincea locuință a fost predată liberă și se găsește astăzi ocupată de Serviciul de Studii și Statistică al Municipiului” (numărul 20). Numele beneficiarilor sunt cunoscute în istoriografia românească: Corneliu Georgescu și Radu Mironovici au fost membri fondatori ai Mișcării Legionare, pe când Ghițea a ocupat un post în Ministerul Muncii în timpul guvernării legionare (septembrie 1940 – ianuarie 1941).

Construirea caselor din Victor Manu continua eforturile Primăriei de independență față de Societatea Comunală pentru Locuințe Ieftine, precum în cazul parcelării Ghencea. Cea mai importantă diferență era legată de distribuirea caselor în cazul parcelării Victor Manu, aceasta aparținând Primăriei. Monitorul Comunal a renunțat la publicarea ședințelor Consiliilor Locale și Consiliului General în acești ani, iar ultimele alegeri libere au fost în decembrie 1937. În februarie 1938, regele introducea un regim autoritar care a durat până în septembrie 1940. În Consiliul de Administrație al Societății intrau, în octombrie 1938, arhitecții Roger Bolomey și Horia Creangă și însuși primarul Victor Dombrovschi. Conform rapoartelor interne, Societatea construise aproape 200 de locuințe în 1938 și 1939, în timp ce, în 1940, numărul era doar de 97, dintre care 41 în Drumul la Tei, 21 în parcelarea Raion și 35 de locuințe în Drumul Sării. Societatea urma să intre în ultima etapă a activității și existenței sale, cu aceeași conducere, cu acelaşi arhitect și același plan de construire a locuințelor-tip în parcelări.

Continuarea parcelării Iancului

După 1941, Societatea a continuat construirea locuințelor în parcelarea Iancului, iar în campania 1942-1943 a adoptat și o tip de case înșiruite pe străzile Leonard și Grozăvescu. Toate celelalte erau asemănătoare cu cele pe care le proiectase deja în parcelările Raion, Drumul Sării și Calea Lacul Tei. Numele străzilor a fost schimbat astfel: strada A, denumită pentru scurtă vreme Alexandru Sturdza, se numea Gheorghe Folescu (cântăreț de operă), strada B devenea Jean Athanasiu (bariton), strada C primea denumirea Grigore Gabrielescu (tenor), strada F se numea Ion Băjenaru, strada E, Nicolae Leonard (tenor, supranumit „Prințul operetei”) și strada F, Traian Grozăvescu (tenor născut la Lugoj, cu un succes internațional remarcabil). Societatea nu a finalizat toate locuințele până la terminarea războiului, continuând și în anii 1946-1948 construirea lor. Parcelarea Iancului a fost completată cu blocurile de pe străzile Vatra Luminoasă și Jean Athanasiu.

Amintirile locuitorilor

Locuitorii cartierului încă își amintesc de faptul că această parcelare era construită cu „locuințe ieftine”, ridicate în 1930, într-o zonă unde se aflau opt fabrici de cărămidă. Inițial, casele erau înconjurate cu garduri mici (1,10 m), „făcute la nicovală”. Casele erau dotate cu sobe și se încălzeau inițial cu lemne, ulterior folosindu-se păcura și, după 1989, gazele. Locuitorii menționează că, după 1948, în parcelare s-au mutat numeroși funcționari înalți, precum decanul Facultății de Petrol și Chimie, un inginer, un doctor, un judecător și o arhitectă, generalul Corneliu Mănescu, ministrul de externe al României, dar și profesorul de limbă franceză Diaconu sau directorul general al tutunului pe toată țara, Bibilov. Referindu-se la industria din zonă, interlocutorii își amintesc de fabrica „Zefirul”, construită în 1923 de către francezi, care a funcționat până după Revoluție. Nu de mult timp, fabrica a fost demolată, în locul ei urmând a fi proiectat un centru de afaceri. Cealaltă fabrică, „Metalurgica”, are 400 de lucrători și funcționează și acum, producând fișete. De altfel, blocurile au fost construite în anii ’70, doi ani fiind oprită circulația pe Şoseaua Iancului. Au fost demolate „cocioabele”înconjurate de garduri de scândură, fiind înlocuite cu „blocuri frumoase”. Locuințele din parcelarea Iancului 2 au fost construite după 1945, iar unul dintre locuitorii născuți la sfârșitul anilor 1940 confirmă acest fapt:

Casele, cel puțin după război, se vindeau în rate, dar în rate «scurte». Nu deveneai proprietar până nu o achitai integral. Nici nu puteai să te muți în ea mai înainte. (Erau vremuri tulburi, băncile nu riscau.) În 1946, la stabilizarea monetară, unii din cei care plătiseră doar avansul au rămas fără bani. Nu au mai putut plăti restul. Banca finanțatoare a executat ipoteca și a devenit proprietară («Darea în plată»). Casele au fost finalizate și repartizate, ceva mai târziu, unor salariați din bancă. (Alte case în aceeași situație au fost preluate de Societate, care le-a dat tot unor salariați.) Operațiunea a avut loc prin 1947–48. Criteriile de repartizare au fost cele ale comunismului din primii ani. În iunie 1948 toate băncile au fost naționalizate și reunite într-una singură, care s-a numit Banca de Stat (era și bancă centrală, și bancă comercială). Pe vremea lui Ceaușescu a preluat denumirea de Banca Națională. […] Școala a fost construită începând cu 1955 și dată în funcțiune în 1957. Terenul aparținuse țesătoriei”.

Locuitorii parcelării Victor Manu confirmă faptul că locuințele erau „ieftine”, construite de stat pentru militari și bugetari. Ca în toate cazurile precedente, niciunul dintre locuitorii intervievați nu își aduce aminte numele arhitectului, al Societății sau al inginerilor care au construit casele. Cu toate acestea, recunosc faptul că proiecte asemănătoare au fost construite și în alte cartiere ale Bucureștiului, precum zona Domenii. Alți locuitori consideră că imobilele reprezintă „locuinţe ieftine construite pentru diverşi funcţionari, în special pentru cei din Ministerul Aviaţiei”, a căror construcţie a fost începută în 1939 şi terminată în 1941. Alții menționează casele de pe strada Griviţa pentru C.F.R., dar şi lângă Academia Militară pentru Ministerul de Război. În ultimul rând, locuitorii de pe strada Victor Manu își amintesc de faptul că în parcelare locuiau legionari.

Află mai multe despre parcelarea Iancului și Societatea de Locuințe Ieftine în cartea Idealul locuirii bucureștene: familia cu casă și grădină. Parcelările Societății Comunale pentru Locuințe Ieftine București (1908-1948)