Verzișori

17/24

Delimitare

străzile Aristizza Romanescu, Petre Liciu, Verzișori

Director

N.I. Georgescu

Arhitect

Dimitrie Mohor

Perioadă construire

1923-1927

Societatea Comunală a demarat construirea unei noi lotizări, „Cartierul Tăbăcarilor”, finalizată între 1923 şi 1927, pe străzile care astăzi se numesc Aristizza Romanescu și Petre Liciu. În această parcelare, Societatea a proiectat și executat 25 de locuințe cuplate.

Context

Numele cartierului și plasarea parcelării în proximitatea fabricilor de tăbăcărie de pe Dâmbovița ar sugera că locuințele au fost construite pentru muncitorii din fabricile de tăbăcărie. Cartierul de la sud de Piața Mare (astăzi Unirii), pe malurile Dâmboviței, a fost din secolul al XIX-lea locul în care tăbăcarii și-au înființat atelierele pentru a deversa deșeurile în Dâmbovița, fără a afecta centrul orașului. Străzile din acest cartier încă mai poartă numele inițiale (Tăbăcarilor, Morilor, Lânăriei). Atelierele de tăbăcărie au fost înlocuite la începutul secolului al XX-lea cu fabrici industriale precum „Talpa”, „Grigore Alexandrescu” („Dâmbovița”) și „Sapatino” („Bourul”). România Muncitoare descria situația tăbăcarilor din acest cartier în culori sumbre: „Lucrătorul tăbăcar muncește 10 ore pe zi. E o muncă istovitoare și murdară. El este exploatat de capital într-un mod neomenos și cu toate acestea stă în nepăsare și suferă acest jeg rușinos al robiei. […] E persecutat, înjurat și batjocorit, nesocotit ca om, fiind chiar amenințat cu bătăi de șefii atelierelor de prin fabrici”.

Cronologia avizării

Însă parcelarea Verzișori-Tăbăcari nu era construită pentru aceștia. Terenul pe care Societatea a executat parcelarea făcea parte dintre cele pe care Consiliul Comunal le vânduse Societății în 1910 și era situat în sectorul al treilea, inelul al treilea. Terenul, cu o suprafață de 14.686 mp, a fost la un pas de a fi ales în 1909 pentru construirea primelor locuințe, dar, în cele din urmă, Consiliul Comunal a optat pentru strada Lânăriei. Drept urmare, Primăria a închiriat acest teren, folosit pentru o grădină de zarzavaturi. În 1914, Societatea decidea parcelarea terenului și construirea primelor locuințe: dorind a începe construcții de locuințe […], vă rugăm să binevoiți a dispune măsurarea, predarea și încheierea actelor definitive de vânzare pentru acest teren. […] În ceea ce privește parcelarea terenului, ne vom ține de aceea ce ne-a fost trimisă de Primărie […] din 20 octombrie 1914.

Dimitrie Mohor a întocmit planul de parcelare și planurile de locuințe și construirea putea începe. Planul lotizării prevedea deschiderea a două străzi, pe care Comisia de Nomenclatură le-a denumit în memoria a doi actori celebri ai perioadei, Petre Liciu (1871–1912) și Aristizza Romanescu (1854–1918). Construirea locuințelor a fost blocată de tergiversările legate de închirierea terenului și de începerea războiului. În iulie 1922, directorul Societății, N. I. Georgescu, cerea autorizația de construire Primăriei. Planurile de parcelare au fost modificate, iar Comisia Tehnică şi, ulterior, Consiliul Tehnic Superior au avizat favorabil parcelarea, în 25 iulie 1923.

În cele din urmă, parcelarea a fost aprobată la sfârșitul anului 1923, prin decret regal. Construirea a început, probabil, în primăvara anului 1924 și consta în șase apartamente de tip E (cu pivniță, parter și un singur etaj), opt apartamente B1, un sanatoriu pentru femeile sărace și un dispensar. Planurile erau semnate de Dimitrie Mohor, iar planul de parcelare, de Fr. Reiss. Acestea nu au fost respectate întocmai, două locuințe cuplate tip E fiind înlocuite cu tipul B1. Pe strada Verzișori, Societatea a proiectat tipuri mai complexe, derivări ale tipului E. Fotografia aeriană din 1927 certifică finalizarea caselor, la fel cum o face și o scrisoare semnată de inginerul Stoica, directorul companiei, la 11 octombrie 1927.

Arhitectura

Stilul național caracterizează și aceste locuințe, prin proiectarea de foișoare susținute de stâlpi de lemn cu motive florale și ancadramente bogate în jurul ferestrelor semicirculare. Gardurile care delimitau proprietățile erau din lemn, iar toate casele sunt înconjurate de o grădiniță pentru flori. Societatea folosea materiale de construcție asemănătoare celor din parcelările precedente: beton, cărămidă, iar învelitoarea era din eternit. Cu toate acestea, beneficiarii locuințelor au semnalat câteva greșeli de execuție a noilor case. Societatea a comis o serie de greșeli tehnice la construirea fundațiilor, care au determinat reacția locuitorilor și, implicit, necesitatea renovării caselor la scurt timp după inaugurare. Acesta este singurul caz documentat de sursele istorice în care sunt demonstrate probleme la execuția caselor Societății Comunale.

Locuitorii

Aceleași surse scot la iveală și beneficiarii locuințelor, confirmând faptul că acestea nu fuseseră distribuite tăbăcarilor din cartier, ci funcționarilor de stat. Florian Vasilescu, inspector la Ministerul de Finanțe, cumpărase în 1927 casa de pe strada Petre Liciu, nr. 24, pe baza unui împrumut la Casa de Credit a Funcționarilor Ministerului de Finanțe. Inspectorul lucra în cadrul ministerului din 1899 (așadar, avea o vechime de 28 de ani), era căsătorit, nu avea copii și urma să se pensioneze în curând. Vasilescu împrumutase de la Casa de Credit suma de 500.000 de lei și, împreună cu cei 220.000 pe care îi deținea, achitase Societății prețul cerut pentru casă. Aceasta era o locuință tip B1, formată din parter, trei camere, baie, bucătărie, cameră de servitori, W.C. și cămară. Terenul avea circa 210 mp, iar construcția, 98 mp.

Probleme la construirea casei

Într-o scrisoare trimisă Societății pe 23 septembrie 1932, Vasilescu invoca o serie de probleme cu care se confrunta în executarea casei, cea mai importantă fiind legată de faptul că fundațiile și pivnițele fuseseră afectate de ciuperca Merulius Lacrimans. Funcționarul cerea repararea casei sau o altă casă de la Societate în care să se mute, menționând următoarele: v-am adus la cunoștință că locuința mea din str. Petre Liciu, nr. 24, este infectată de spori de ciuperci, care au putrezit dușumelele de sub parchete. […] Auzisem de la domnii Lupan, Rush, Bădescu etc., proprietarii de la numerele 17, 26, 19, că au ieșit ciuperci prin parchet, atât la mine, cât și la vecinul de la numărul 22, Caracudovici, cu care am perete despărțitor. Aparent, problema casei nu era singulară, ci îi afecta și pe ceilalți locuitori ai parcelării. Pentru a identifica și remedia problema, Societatea și-a delegat arhitectul-șef, care a constatat existența putregaiului sub parchet și nevoia de a renova casa. Pașii pentru refacerea podelei erau costisitori și necesitau timp îndelungat: scoaterea parchetului, a dușumelei, a ușilor și a mobilierului de lemn, îndepărtarea pământului și înlocuirea întregului subsol cu alte materiale.

Funcționarul oferea și o posibilă explicație pentru această stare de fapt: casa mea, ca și celelalte case construite în 1927, pe strada Petre Liciu, sunt așezate pe un teren care mai demult fusese albie a râului Dâmbovița, sau care era inundat prin revărsările acestui râu până la data canalizării lui. În urmă a servit ca grădină de zarzavat, făcându-se umplerea lui cu băligar. Vasilescu considera că: Societatea Comunală pentru Locuințe Ieftine a făcut, deci, o primă greșeală fundamentală când a așezat casele pe asemenea teren… altă greșeală a fost că nu a înlocuit pământul de băligar cu pământ galben uscat, peste care să se așterne zgură, nisip sau praf de cărbune, deși cea mai bună procedare era așternerea de beton și asfalt. A treia greșeală este că, deși s-au așezat dușumelele pe asemenea pământ, nu s-a avut nici măcar prevederea de a se gudrona aceste dușumele când este știut că chiar micii constructori țărani nu pun grinzi în imediata apropiere a pământului, decât după ce le-a(u) uns cu păcură. În concluzie, funcționarul era de părere că avea toate motivele pentru a se considera nedreptățit de situația în care se afla și alegea să se mute, Societatea Comunală oferindu-i la schimb altă locuință în Parcul Raion, pe strada Ismail, nr. 12. O plângere fusese făcută și în mai 1932, de către Vasile Marinescu, care solicita intervenția municipalității în vederea rezolvării aceleiași chestiuni, pentru imobilul său din strada Aristizza Romanescu.

Ceilalți beneficiari erau funcționari, medici, ingineri și profesori, printre puținii care își puteau permite achiziționarea unei locuințe a Societății Comunale. Prețul ridicat al caselor era cauzat și de metoda de scoatere la licitație a acestora, prețurile variind în acea perioadă între 425.000 și 700.000 de lei, în funcție de tipul lor. Anunțul de licitație menționa explicit că erau acceptați doar cetățeni români care nu dețineau alte proprietăți și plăteau avansul de 10%. Conform tabelului de numerotare a străzii Petre Liciu din 1931, majoritatea locuitorilor din parcelare erau de origine evreiască. Este posibil ca aceștia să fi fost evacuați din locuințe la sfârșitul anilor ’30 și în anii ’40, pe baza legislației antisemite adoptate după 1938.

Parcelarea Verzișori-Tăbăcari a fost la un pas de a fi demolată în întregime pentru lărgirea străzii Lânăriei, devenită bulevardul Șincai. Conform mărturiilor, în parcelare locuiau numeroși evrei în anii 1930, fiind nevoiți, probabil, să se mute în anii 1940 sau după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial.

Află mai multe despre parcelarea Verzișori și Societatea de Locuințe Ieftine în cartea Idealul locuirii bucureștene: familia cu casă și grădină. Parcelările Societății Comunale pentru Locuințe Ieftine București (1908-1948)