Idealul locuirii bucureștene: familia cu casă și grădină

Cartea reprezintă lucrarea de doctorat a istoricului Andrei Răzvan Voinea, susținut în noiembrie 2017 la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”, București. La lansarea cărții, pe 4 martie 2019 au participat peste 300 de persoane, majoritatea din parcelările Societății Comunale.

Introducere

Studiul de față analizează parcelările construite de Societatea Comunală pentru Locuințe Ieftine începând cu 1908, când reformatorii au purtat primele dezbateri care au condus la crearea acestei instituții, până la dizolvarea ei în anul 1948. Argumentez că, deși activitatea sa a fost determinată, inițial, de nobile intenții de prevenire a răspândirii tuberculozei și cazare a clasei muncitoare, Societatea s-a depărtat de menirea sa și a distribuit locuințele către funcționarii publici și lucrătorii din industriile controlate de stat sau membri ai clasei de mijloc, eșuând, astfel, să își atingă scopurile sociale. Motivul din spatele acestei deturnări a reformei a fost intenția autorităților de a câștiga loialitatea clasei de mijloc, prin lărgirea accesului la un bun care asigura ascensiunea pe scara socială. Opoziția socialistă a semnalat rapid, prin articole și greve, direcția greșită a reformei, susținând că reformatorii ignorau clasele vulnerabile, însă acțiunile ei au rămas fără rezultate concrete. Fără îndoială, locuințele-tip din parcelări au îmbunătățit condițiile de locuire de la periferie și au schimbat viața celor mutați în ele. Cu toate acestea, în condițiile în care populația Bucureștiului s-a triplat între 1912 și 1948, devenise clar chiar și pentru reformatori că strategia de proiectare de parcelări și construire de locuințe-tip nu mai putea fi susținută, mai ales după cel de-al Doilea Război Mondial.

Motivația acestei lucrări a fost determinată de informațiile inexacte despre subiect și de lipsa unui studiu aprofundat dedicat exclusiv activității Societății Comunale. Subliniind importanța istorică a parcelărilor, administrația postdecembristă a clasat nouă dintre acestea pe Lista Monumentelor Istorice. Investigarea acestor nouă parcelări a reprezentat punctul de plecare pentru studiul de față. Treptat, informațiile contrastante privind istoricul parcelărilor au determinat necesitatea de a analiza strategia care a condus la construirea lor, nevoia de clarificare a cronologiei și, în paralel, de a le înțelege caracteristicile sociale. Acestor intenții le-a corespuns necesitatea abordării unei metodologii specifice. De-a lungul studiului voi clarifica importanța neîndeplinirii scopurilor sociale ale Societății pentru Locuințe Ieftine, în paralel cu greșelile strategice ale reformatorilor, punând sub semnul îndoielii decizia de a proiecta parcelări. În ce măsură desființarea Societății a fost legitimă? În 40 de ani de existență, discursul socialist a criticat continuu lipsa accesului la locuințe, astfel încât dizolvarea din 1948 nu apare deloc surprinzătoare. În contrast cu eșecul social, Societatea a însemnat o reușită în privința urbanismului și arhitecturii, o creștere a esteticii în București. Eșecul Societății, confirmat de înființarea unei alte companii în 1930 (Casa Construcțiilor), a consemnat incapacitatea autorităților centrale sau locale de a oferi locuințe clasei muncitoare. Criza postbelică determinată de bombardamentele din 1944 și de creșterea populației a condus direct la dizolvarea acestei Societăți, incapabilă să rezolve o situație de asemenea însemnătate.

Am ales titlul lucrării din considerente mai degrabă contemporane, întrucât imaginarul familiei care locuiește într-o casă cu grădină în oraș este destul de prezent și astăzi. Urmărind firul narativ, am încercat să găsesc proveniența acestui concept și să explic în ce măsură a reprezentat un model de modernizare sau de conservare tradițională și de blocare în limbajul tradițional în fața creșterii populației. Am preferat o relatare cronologică a narațiunii, nu una tematică, pentru a face loc unui corpus mai mare de documente și pentru ca să clarific cronologia construirii parcelărilor. Capitolele dedicate activității Societății au o structură asemănătoare, cu o analiză a contextului social și politic, urmată de analiza caracteristicilor arhitecturale și urbanistice, precum și a efectelor pe care le-a avut construirea acestor parcelări.

Primul capitol clarifică rolul medicilor în diagnosticarea bolilor orașului și traducerea traumelor urbane în politicile publice, preluarea de către politicieni a intențiilor medicilor, precum și rolul arhitecților și influența discretă a principiilor orașului-grădină. Această analiză scoate la iveală lupta împotriva tuberculozei drept cauză a declanșării reformei locuirii, birocratizarea inițiativei prin construirea primelor locuințe-tip de către corpul politic și lansează direcțiile de cercetare privitoare la forma pe care urma să o ia această intervenție. Astfel, examinarea originii conceptului de oraș-grădină subliniază limitele influenței acestui concept asupra elitei tehnice românești, dar și motivele optării pentru locuința unifamilială și preferința pentru stilul neoromânesc.

Cel de-al doilea capitol analizează realizările Societății Comunale între 1911 și 1916, clarifică datele proiectării și construirii fiecărei parcelări, aduce informații referitoare la primii lor locuitori și descrie caracteristicile arhitecturale și urbane ale acestora. Comanda de stat reprezintă cheia înțelegerii acestor prime proiecte și a distribuirii lor către funcționarii publici și către lucrătorii din industriile controlate de stat. În consecință, primele parcelări confirmă distribuirea treptată a locuințelor către acest public. Parteneriatele între Societatea Comunală și Ministerul de Finanțe, Căile Ferate Române și Ministerul de Război au condus la construirea a șapte parcelări, finalizate după război.

Cel de-al treilea capitol investighează parcelările construite de Societatea Comunală între anii 1919 și 1927. Față de primele două capitole, analiza va aduce în discuție și referiri legate de arhitectura de interior, de modul în care locuitorii au transformat o locuință standardizată într-un cămin și de metodele de construcție ale Societății. Un rol important în acest capitol îl au memoriile artiștilor Margareta Pâslaru și Dan Mizrahy, doi dintre cei mai renumiți locuitori ai caselor.

Capitolul al patrulea examinează activitatea Societății Comunale între 1928 și 1944 și dificultățile cu care s-a confruntat de-a lungul acestei etape. În comparație cu proiectele examinate în primul capitol, instituțiile de stat nu au mai comandat noi parcelări Societății, ceea ce a dus la creșterea prețurilor locuințelor, făcându-le inaccesibile clasei muncitoare. Ultimul capitol cercetează ultimii ani de activitate ai Societății și explică motivele dizolvării ei în 1948. În același timp, analizează contextul postbelic, proiectele noilor autorități în domeniul locuirii și prezintă destinul parcelărilor după 1948. De asemenea, capitolul lămurește în ce măsură motivele abandonării construirii de locuințe-tip în parcelări au fost ideologice sau tehnice și explică indiciile care anunțau eșecul Societății.

Studiul are limitele sale. Prima dintre acestea privește delimitarea strategiei de construire a locuințelor de către Societatea Comunală de alte strategii ale politicii de locuire. Subiectul locuirii și al politicilor de locuire în București în prima jumătate a secolului al XX-lea a fost analizat, printre alții, de Nicolae Lascu  și, mai recent, de Irina Calotă. Între 1906 și 1948, statul a realizat simultan sau consecutiv trei strategii principale pentru implementarea politicii de locuire. Prima dintre acestea a fost sprijinirea indirectă a construirii de locuințe, prin înființarea instituțiilor care acordau împrumuturi, precum „Creditul Urban” (1874). Această strategie a fost, probabil, cea mai răspândită în această perioadă, însă a avut un impact redus. În plus, Legea agrară din 1921 a avut motivații similare și a determinat parcelarea terenurilor din suburbiile Bucureștiului pentru funcționarii de stat. Cea de-a doua strategie a constat în adoptarea de legi care reglementau mediul construit, izvorâte din necesitatea instituirii controlului sanitar, analizate, de asemenea, de Lascu și Calotă. Nu este scopul prezentului studiu de a analiza primele două strategii, din cauza limitărilor metodologice și a argumentului propus. În schimb, analizăm doar implicarea directă a statului în producția și distribuirea de locuințe, prin înființarea Societății Comunale. Chiar și în acest caz, studiul este dedicat exclusiv analizei parcelărilor Societății Comunale, excluzând locuințele construite pe terenurile particulare. În plus, cea de-a doua companie de stat, Casa Construcțiilor, nu face obiectul acestui studiu. Pe baza documentelor recent oferite spre consultare de către Arhivele Naționale, Casa Construcțiilor merită istoria sa separată, nu doar un capitol dintr-o altă narațiune.

Cea de-a doua limitare este cronologică, întrucât se rezumă la analiza activității Societății (1910–1948), la discuțiile premergătoare înființării acesteia (1908–1909) și la istoria parcelărilor după desființarea sa în 1948. Deși ideile pentru construirea de locuințe pentru clasa muncitoare sunt mai vechi decât aplicarea lor și practicile urbane s-au cristalizat treptat la sfârșitul secolului al XIX-lea, abia în martie 1908 reformatorii au pus bazele acestei strategii de construire de locuințe. Primul capitol va demonstra că dezbaterile din Consiliul Comunal și din cadrul Consiliului de Igienă din 1908 până în 1910 au condus direct la înființarea Societății Comunale și, implicit, la construirea de locuințe în parcelări. Fiecare ședință a Consiliului Comunal care a abordat acest aspect a reprezentat o consecință directă a celei premergătoare. Pe baza progresului înregistrat de comisiile care au studiat problema locuirii la periferie, Consiliul Comunal a decis să construiască primele locuințe pe strada Lânăriei, în 1909. În urma succesului acestui proiect, consilierii au decis să instituționalizeze practica prin înființarea Societății în 1910, trasând și direcțiile principale, care constau în parcelarea de terenuri întinse, construirea de locuințe și distribuirea lor, inițial, la prețuri convenabile. Prăbușirea regimului liberal a pus capăt activității Societății Comunale, desființată de autorități în 1948, și a dus la naționalizarea unei bune părți din patrimoniul său. În timp ce reformatorii inițiali au sculptat începutul reformei pe fațada primei locuințe construite în 1911 în parcelarea Clucerului, sfârșitul Societății se pierde în arhive, iar liderii săi ajung în închisorile comuniste. Concluziile studiului vor arăta în ce măsură Societatea și-a îndeplinit scopurile pentru care a fost înființată, pentru fondul tensiunilor dintre viziunile opuse ale liberalilor și socialiștilor privind reforma locuirii. Au reprezentat aceste parcelări mai degrabă un eșec simbolic al construirii statului național-liberal, care nu a găsit soluțiile pentru rezolvarea problemelor generate de industrializare și urbanizare? Strategia de construire a locuințelor-tip în parcelări și de respingere a clădirilor de apartamente s-a dovedit a fi corectă sau mai degrabă a generat un ritm scăzut de construire și, implicit, incapacitatea claselor vulnerabile de a-și satisface dreptul la locuire? Radicalizarea limbajului arhitectural și urbanistic din anii ’50 a avut la bază tocmai eșecul Societății și al inițiativelor similare? Fără a răspunde direct tuturor acestor întrebări, studiul de față oferă o cheie de lectură nu numai asupra parcelărilor Societății Comunale, ci deschide noi linii de investigare a locuirii în primul deceniu al comunismului românesc.