CVARTAL – Patrimoniul cultural al cartierelor bucureștene

Proiectul CVARTAL – patrimoniul cultural al cartierelor bucureștene este implementat de Studio Zona în parteneriat cu DashFilm și a fost finanțat prin Granturile SEE 2014 – 2021 în cadrul Programului RO-CULTURA.

Proiectul CVARTAL – CULTURA CARTIERELOR, implementat de Asociația Studio Zona și Dash Film își propune, prin intermediul acestor studii, să înțeleagă și să explice evoluția istorică a acestor ansambluri de locuințe, construite în București, între 1952 și 1957. Scopul nostru este de a face cunoscută istoria acestora, pentru a ajuta locuitorii la înțelegerea situației din prezent, pentru a contribui la discuția publică despre oportunitatea de a fi incluse pe Lista Monumentelor Istorice sau în zone protejate și, implicit, de a le oferi locuitorilor informații pentru a alege cele mai bune decizii privind raportarea la locuirea în aceste ansambluri. De-a lungul cercetării, am intervievat zeci de locuitori ai acestor cvartale. Din discuțiile au rezultat numeroase întrebări legate, în special, de starea lor actuală. De ce au fost construite alte imobile pe spațiul verde care fusese amenajat odată cu blocurile? Exista riscuri de fi expropriat spațiul pe care acum sunt construite? Cui aparținea terenul în trecut? Am adăugat și noi o serie de întrebări, dintre care cea mai importantă se leagă de modul în care locuitorii folosesc spațiile  și îngrijesc clădirile în raport cu valoarea urbanistică și arhitecturală. Am încercat să aflăm răspunsul la aceste întrebări în cele 10 studii din colecția de față și în cadrul filmelor documentare și expozițiilor pe care le-am realizat pe baza cercetării. Ne limităm, momentan, doar la analiza celor bucureștene, însă cercetarea de până acum ne-a clarificat diverse aspecte ale politicii naționale de locuire din primele două decenii postbelice.

Dacă viitorul acestor cvartale intră mai degrabă în competența locuitorilor, a specialiștilor (arhitecți, urbaniști) și a administrației, noi, istoricii, ne vom uita cu atenție la trecut. Ce era un „cvartal” (denumirea tehnică a blocurilor „rusești”), cine le-a construit, cum și când, câte sunt, cine erau primii locuitori? Cine erau arhitecții acestor ansambluri de locuințe, proiectate într-un contrast stilistic evident atât cu stilul neo-românesc și cel internațional, dominante în București, în perioadele anterioare? Am documentat, astfel, acel nou stil în arhitectura românească de la începutul anilor 1950, inspirat de „realismul socialist”, venit pe filieră sovietică, de unde și memoria locuitorilor care le asociază cu „blocurile rusești”. Categoric, nu sovieticii le-au construit, ci Trustul 3 Construcții din București, Compania de Telefoane, Armata și Internele, după planurile semnate de arhitecți români, de la Institutul Proiect București sau de la celelalte instituții. Însă arhitecții consultau arhitectura realismului socialist din URSS, iar locuitorii au înțeles influența politică și au păstrat în memorie tocmai acest fapt, în timp ce numele arhitecților sau inginerilor, precum și a instituțiilor din care proveneau, s-au șters din memoria locuitorilor.

Am analizat evoluția acestor ansambluri cu o metodologie complexă: am intervievat locuitorii actuali ai blocurilor, am consultat Arhivele Naționale și Arhivele Primăriei Municipiului București, dar și presa vremii, pentru a reda cât mai multe detalii pe care le considerăm importante, însă am avut grijă să alegem un fir narativ simplificat, pentru a fi ușor de parcurs de cititori. Am oferit și numeroase referințe arhivistice și bibliografice pentru cei care doresc mai multe detalii să poată să le consulte fără probleme, în arhive și biblioteci. Considerăm că demersul nostru este util nu doar din punct de vedere cultural, ci și administrativ, de vreme ce multe dintre documentele fondatoare sunt găsite în arhive puțin consultate și mulți dintre locuitorii actuali au menționat în nenumărate rânduri faptul că nu dețin diverse documente din propriile arhive, fapt care îi oprește de la diferite acțiuni de reparații.

Ce era un „cvartal”? Și de ce l-am denumit așa? Denumirea de „cvartal” a fost promovată intens de odată cu schimbarea regimului, după 1945-1948. Planurile socialiste prevedeau construirea de locuințe pentru populație și soluționarea problemelor urbanistice pe etape, propunând soluții adaptate pentru fiecare cartier. Prin urmare, au început să proiecteze noile amplasamente în funcție de sistematizarea unui teren de dimensiuni generoase (un fel de mini-cartiere), pe care îl prevedeau cu locuințe și dotări socio-culturale. Proiectul era asemănător cu parcelările de locuințe-tip, care până atunci reprezentau norma în București, singura diferență fiind că noile construcții erau imobile cu apartamente, nu locuințe individuale. Aceste cvartale au avut o durată scurtă: reformatorii le-au abandonat în favoarea conceptului de micro-raion, după 1958.

În cadrul cvartalelor, arhitecții proiectau ansambluri de locuit compuse din blocuri cu apartamente și dotate cu spații verzi și edificii pentru instituții publice precum creșe, grădinițe, școli, dar și pentru activități comerciale. Proiectanții nu au folosit un singur proiect tip, aplicabil în tot orașul, prin urmare au experimentat cu diverse tehnici, atât urbanistice, cât și privitoare la materialele de construcție. Am început această serie prin analiza ansamblului de locuințe pentru Compania de Telefoane din Șoseaua Alexandriei nr. 1 (în cartierul Rahova), un prim proiect început în 1945, care nu se înscrie în forma cvartalelor, pentru a înțelege ce se construia în București înainte de trecerea la modelul cvartalelor. Consecvenți aceleiași metodologii, am analizat și proiectul de locuințe Păsculescu-Tei, început în 1958, care reprezintă o încheiere a proiectării cvartalelor, însă într-o direcție care nu a fost continuată. Bibliografia parcursă sugerează că însăși proiectarea de arhitectură nu era compactă și predictibilă, întrucât arhitecții experimentau pe diverse teme și că o linie clară de demarcație în arhitectura regimului comunist față de perioadele anterioară nu era așa de dură, precum ar lăsa să se vadă estetica fațadelor. Anul 1958 a reprezentat un punct de cotitură, din nou politic, dar total subiectiv. Congresul Partidului Muncitoresc Român din acel an critica aceste proiecte, considerându-le insuficiente și anunța, indirect, trecerea la marile ansambluri: Balta Albă, Berceni, Drumul Taberei. Așadar, toate aceste cvartale au fost edificate, în București, între anii 1952 și 1958.

Explicația evoluției istorice a acestor cvartale înseamnă, în primul rând, înțelegerea faptului că anumite decizii care au stat la baza construirii lor influențează și astăzi locuirea și viața cotidiană în București. Acest proiect de cercetare este dedicat bucureștenilor și în special locuitorilor acestor cvartale, iar mesajul pe care îl transmitem este clar: istoria nu înseamnă înmagazinarea de date și nume de personalități din trecut, ci un complex sistem de relații care ne determină acțiunile din prezent. Această evoluție istorică este ceea ce analizăm, pentru a înțelege situația actuală, nu de a idolatriza sau critica diverși agenți istorici.

23 August 1944 a însemnat o schimbare politică majoră, fără de care, ceea ce a urmat ulterior nu se putea întâmpla, dar nu avea repercusiuni, pe moment, pentru sectorul construcțiilor: se tencuia cu mistria, cărămizile erau puse tot de muncitorii cățărați pe schele, construirea începea primăvara, de Sf. Gheorghe și se încheia în octombrie, la Sf. Dumitru. Un eveniment politic nu avea cum să schimbe aceste structuri. Însă, treptat, schimbarea politică a influențat și sectorul construcțiilor, printr-o serie de decizii politice și legislative, care, în 10 ani, au dus la schimbarea mistriei cu tencuirea mecanizată, a cărămizii cu prefabricatele și a schelelor cu macaralele. Arhitecții noului regim au abandonat stilul neo-românesc și cel internațional în favoarea „realismului socialist”, la comanda politică, însă arhitecții care au mediat această schimbare erau cei școliți în perioada interbelică, precum Octav Doicescu, Tiberiu Niga, Jean Monda și Pompiliu Macovei. Activitatea acestor arhitecți a consemnat o trecere treptată spre stilul impus de autorități.

Mai importantă decât schimbarea de la 23 august 1944 era reforma administrativă, începută în 1948, odată cu desființarea Primăriei și înființarea Sfatului Popular și continuată în 1950, odată cu integrarea comunelor suburbane în oraș. După 1948, nu mai exista Primărie Generală. În locul ei, regimul a înființat, în București, Comitetul Provizoriu al Sfatului Popular al Capitalei, condus de un președinte executiv. Printre acești președinți (practic, primarii orașului) se numărau Nicolae Voiculescu sau Anton Vlădoianu, însă un rol important în construirea diverselor ansambluri de locuit l-a avut Constantin Doncea, care ocupa funcția de vicepreședinte al Sfatului Popular. Sub impulsul modernizării periferiei și a îmbunătățirii condițiilor de locuire, noul regim a ales drept locuri predilecte al edificării comunele suburbane, pe care le-au integrat în oraș în 1950, unde au proiectat și executat aceste cvartale. De exemplu, Drumul Sării și Rahova se găseau în comuna suburbană Tudor Vladimirescu (fosta comună Lupeasca), integrată în oraș în 1943, ansamblul de pe bd. Muncii (azi Bd. Basarabia) se găsea în fosta comună Principele Nicolae, Bucureștii Noi se afla în fost comună Grivița, iar Olteniței chiar la limita dintre oraș și comuna Apărătorii Patriei.

Totodată, perioada 1945-1947 a reprezentat înrăutățirea crizei de locuințe din București. Cutremurul din 1940, bombardamentele din 1944, valurile de refugiați și prezența Armatei Roșii au pus presiune pe spațiul locativ, iar noile proiecte de construire se lăsau așteptate. Singurele investiții notabile erau conduse de Societatea de Locuințe Ieftine care continua să dezvolte parcelările din Iancului și Raion și Calea Lacul Tei, de Casa Construcțiilor care continua construirea caselor din Vatra Luminoasă și a blocurilor muncitorești de pe str. Maior Ion Coravu și de alte societăți de stat. Printre ele se numărau Casa Autonomă a Monopolurilor și CFR, care se ocupau, în principal, de reconstrucția cartierelor Steaua și Grant, grav avariate de bombardamentele din 1944. Ce au făcut reprezentanții noului regim în acest context?

Mai întâi, comuniștii au început construirea de blocuri muncitorești, fapt ce reprezenta o continuare a acestui program început în perioada interbelică. Astfel, au apărut în București cartierul muncitoresc Ferentari (cele 20 de blocuri de la intersecția Ferentari-Măgurele), blocul de pe Aleea Portocalelor, din Grozăvești (pentru CET) și blocurile din Rahova, mai precis pe șoseaua Alexandriei 1, pentru angajații de la Telefoane. Redăm, în studiul de față, „Blocuri pentru Telefoane: Ansamblul de locuințe din Șoseaua Alexandriei 1, cartierul Rahova (1945-1955)”, acest ansamblu compus din trei blocuri, în total 178 de apartamente. Inițial, compania de Telefoane a construit primele două 2 blocuri în anii 1947-1948, și, ulterior, în 1955, l-a edificat și pe cel de-al treilea.

Continuând politica de ridicare a blocuri pentru muncitorii și funcționarii de stat, de la companiile de stat, în Grivița, CFR a ridicat, între străzile Feroviarilor și Lainici, nouă blocuri muncitorești (cu aproximativ 200 de apartamente), copiate apoi pe Bd. Pieptănari (trei blocuri cu 72 apartamente), în parcelarea ceferistă Viilor, proiectate de arhitecta Cristina Neagu. Casa Construcțiilor a ridicat 2 blocuri muncitorești pe strada Maior Ion Coravu (100 apartamente), iar Societatea de Tramvaie București a ridicat un bloc în cartierul Tei (20 apartamente), aflat în imediata vecinătate a Facultății de Construcții. Ce au în comun aproape toate aceste blocuri? Preferința pentru folosirea pe fațada clădirilor a cărămizii roșii. Arhitecta Irina Tulbure denumește în cartea saadăugând la această listă și blocurile de pe Ion Câmpineanu (cinema Union) și Batiștei nr. 9.

În paralel cu construirea de blocuri muncitorești, guvernul a inițiat, în anul 1951, un prim program centralizat, prin acordarea creditelor pentru construirea de locuințe individuale și a blocurilor prin cooperare. Astfel, în București, muncitorii și funcționarii statului și-au construit aproape 1000 de locuințe individuale, în 13 parcelări aflate în fostele comune suburbane, dar și peste 200 de blocuri prin cooperare pe care le-am identificat până acum în arhive și pe teren, cu un total de aproximativ 2000 de apartamente. Beneficiarii și-au construit casele în Grivița (parcelările Luptătorilor, Cricov, Movilița, Daimaca-Justin Georgescu, Măicănești, Niagara, Fagului, Miercani, Neatârnării), Militari (Apusului, Ghirlandei, Orșova) și Colentina (Sportului). În plus, peste 200 de blocuri prin cooperare și probabil câteva sute (dacă nu mii) de case individuale au fost construite în această perioadă. Exemple sunt numeroase: funcționarii din diverse instituții și-au construit blocurile pe Vatra Luminoasă 101-105, Rahmaninov 27, Gheorghe Lazăr 14, Sf. Ana 12, Washington 44, Mora 35, Slătineanu 23, Turbinei 2-10. Aceste locuințe-tip și blocuri prin cooperare s-au ridicat și pe loturile libere din parcelările deja existente: Viilor (completare a fostei parcelări ceferiste) și parcelarea Drumul Sării (pe străzile lt. Gheorghe Negel și av. Caranda), dar și pe alte terenuri virane, cum ar fi cele de pe strada Fildeșului din zona Baba Novac (4 locuințe individuale executate în 1952) sau de pe Mihai Bravu 227. Am analizat, în ultimii 5 ani, toate aceste parcelări și o parte din blocuri prin cooperare și le-am prezentat pe  site-ul Studio Zona (https://asz.ro/). În paralel cu aceste proiecte, Sfatul Popular al Capitalei, Armata și Internele au început să ridice ansambluri de blocuri pentru proprii funcționari, începând cu 1952.

Construirea cvartalelor a fost, inițial, apanajul Ministerului Forțelor Armate. Armata a început proiectele din Panduri (pe care l-am analizat în studiul „Viața cotidiană în arhitectura fricii: blocurile roșii din Panduri (1952-1955)”) și Drumul Sării (analizat în studiul: „Cvartalul incomplet: Drumul Sării și Armata (1952-1956)”), cu fonduri proprii. În Panduri, planul a început în 1952, însă a fost avizat și început abia la data de 19 mai 1954 și consta în 400 de apartamente, dintre care 200 de garsoniere și 200 cu câte 2 sau 3 camere.

Documentarea, la care a participat și arhitecta Irina Tulbure a subliniat numeroase detalii a elementelor stilului realismului socialist întâlnite în acest cvartal. Concomitent, cvartalul din Drumul Sării, început în 1953, a fost autorizat abia la 31 iulie 1954, dar a fost finalizat abia în 1956. Proiectul inițial avea dimensiuni mult mai mari, însă s-au construit doar două corpuri, totalizând 100 de apartamente. În plus, cuprindea și cinematograful „Drumul Sării”, azi dezafectat. În Panduri, studiul de față detaliază, pe lângă arhitectură și politică, și aspecte de viață cotidiană, bazate pe fotografii din colecții private, ajunse în spațiul public, dar și pe romanul „Muzici și Faze” a scriitorului Ovidiu Verdeș, a cărei acțiune are loc chiar în acest ansamblu de blocuri, la sfârșitul anilor 70. În Drumul Sării detaliem semnificația acestor cvartale din punct de vedere al dotărilor socio-culturale, prin exemplificarea cinematografului.

Investițiile consistente au început după august 1953, când plenara din acea vară a Partidului Muncitoresc Român promitea construirea masivă de locuințe în București, așa cum menționează istoricul Mara Mărginean, intervievată pentru acest proiect. Așadar, pe baza fondurilor venite de la Consiliul de Miniștri, începând cu 1954, se avizau, pe lângă Panduri și Drumul Sării alte trei mari proiecte: Bucureștii Noi (411 apartamente) și Vatra Luminoasă (368), deci aproape 800 de apartamente, Drumul Taberei, tot al Armatei, cu aproximativ 600 de apartamente.

La 11 ianuarie 1954 a început construirea a două ansambluri de locuințe, situate în Bucureștii Noi și Vatra Luminoasă, două proiecte aproape identice.

Autorizațiile pentru ambele au fost eliberate pe 24 iunie 1954. În aceste două studii am insistat să prezentăm, mai degrabă, informațiile de presă, întrucât presa vremii a folosit imaginea acestor excesiv, fiind primele proiecte la scară mare, împreună cu cel din Floreasca, construite în București. Totodată, am analizat și construirea cronologică a fiecărui bloc, precum și aspecte ale șantierului și trecerea de la folosirea cărămizii la prefabricate. Ce semnificație avea profesia de zidar și cum relata presa viața pe șantier, cât costau apartamentele, cum se înțelegeau proiectanții cu constructorii și ce părere aveau locatarii, cum erau prezentate delegațiilor oficiale venite din alte țări, care era rolul femeilor în noua societate socialistă? Răspunsul acestor întrebări se găsesc în cele două studii, «„Locuințele bucuriei”: construirea cvartalului din Vatra Luminoasă (1954-1957)» și «„Confort pentru o viață mai plăcută”: Blocurile muncitorești în Bucureștii Noi, raionul Grivița Roșie (1954-1957)»  bazate în afară de presa vremii și pe autorizațiile de construire și rapoartele de control ale inspectorilor trimiși de Sfatul Popular pentru a le verifica.

Pe 12 august 1954, s-a eliberat autorizația de construire și pentru blocurile din Drumul Taberei, în ansamblul pe care bucureștenii încă îl cunosc sub denumirea de Ho Shi Min. Fiind blocuri construite de Armată, acestea nu au fost prezentate niciodată în presă. De aceea, am preferat să redăm în studiul „Fațade monumentale pentru ofițeri: locuirea în cvartalul Drumul Taberei (1954-1958)”, detaliile tehnice ale construirii, însă și aspecte ale vieții cotidiene, prin interviurile cu locuitorii.

Anul 1955 începea cu inaugurarea primelor blocuri din Vatra și Bucureștii Noi, însă criza locativă pe care am menționat-o mai sus genera, în continuare, adevărate lupte pentru câștigarea dreptul de a locui în condiții mai bune. Graba de a construi mai rapid a determinat autoritățile să execute o serie de barăci provizorii, pe Mihai Bravu 227, pe care le-am analizat într-un proiect precedent. La cerința Sfatului Popular de a proiecta locuințe minimale (pentru a fi ușor de construit), Institutul Proiect București a oferit un model unicat în București și în țară, cartierul Cățelu.

Proiectul Cățelu, aprobat la 1 iulie 1955, contribuia a creșterea unităților locative din oraș, prin proiectarea și executarea a aproape 800 apartamente (24 blocuri cu 314 apartamente în prima fază și apoi 27 blocuri cu 463 de apartamente, în cea de a doua fază), urmate de alte completări care a crescut numărul familiilor la peste 1600. Cățelu reprezenta un proiect de locuire bazat pe apartamente minimale, dar care compensa cu numeroase spații verzi, dar și magazine, grădiniță și multe alte dotări. Aceste dotări au crescut calitatea ansamblului, iar locuitorii și specialiștii (antropologul Bogdan Iancu) au menționat constant calitatea locuirii, ilustrate în studiul: „Soluții minimale pentru criza locuirii: arhitectul Tiberiu Niga și eleganța vernacularului din cartierul Cățelu (1954-1959)”.

La scurt timp după Cățelu, pe 2 septembrie 1955, autoritățile aprobau și ansamblul din Bulevardul Muncii (astăzi Basarabia), poate cel mai mare dintre toate, cu peste 900 de apartamente. Studiul dedicat acestui ansamblu („Mutarea la bloc: noii locuitori din ansamblul de pe Bulevardul Muncii (1954-1959”) scoate în evidență etape de construire, mecanizarea șantierului, dar și aspecte ale vieții cotidiene.

Mulți locuitori consideră și acum acest cvartal drept unul dintre cele mai reușite ansambluri construite în acea perioadă, cu apartamente spațioase, magazine la parter, la care adaugă amplasarea în vecinătatea atât a Stadionului 23 August (actuala Arenă Națională), cât și a parcului 23 August.

Momentul cvartalelor se apropia de sfârșit, iar proiectul de pe șoseaua Olteniței, la intersecție cu Bd. Constantin Brâncoveanu, consemna abandonarea treptată a stilului realismului socialist. Pentru acest proiect, cuprinzând 146 de apartamente, Ministerul Afacerilor Interne primea aprobarea pe 27 aprilie 1957. Studiul nostru „Amurgul realismul socialist: cvartalul din Olteniței (1956-1958)” detaliază modul în care proiectul inițial, dominat de estetica realismului socialist, nu a fost pus în practică, arhitecții însărcinați cu aprobarea proiectului abandonând diferitele detalii arhitecturale caracteristice stilului. Este un moment bun pentru a analiza caracteristicile stilului și modul în care a ajuns în practica arhitecților români. Ce era, de fapt, acest realism socialist și ce influență a avut în România postbelică?

După abandonarea modelului cvartalului, ne-am întrebat în ce direcție a mers proiectarea de ansambluri de locuire în București și am descris proiectul din Păsculescu Tei, care anunța trecerea de la realismul socialist spre un modernism socialist.

În studiul „Complexul socialist de locuire: Păsculescu Tei și întoarcerea la modernism (1957-1959)”, am redat numeroase documente privind autorizarea construirii, precum și detaliile din presă despre acest ansamblu cu 264 de apartamente în cele 18 blocuri.

În paralel cu acestea, în perioada 1952-1958, autoritățile au construit și alte cvartale și ansambluri de locuințe, precum Floreasca (denumit atât parcelare, cvartal, cât și micro-raion), cvartalul cel de pe strada Finlanda (intersecție cu Iancu de Hunedoara), blocul Carlton de pe Bd. Magheru sau ansamblul din Giurgiului. Floreasca a reprezentat cel mai mare proiect din acea perioadă, cu peste 3000 de apartamente. Cvartalul de pe strada Finlanda ș blocul Carlton reprezentau completări ale locurilor libere rezultate din demolări. În 1954, regimul a construit un ansamblu de blocuri din prefabricate pe intrarea Vrabiei, în apropierea șoselei Giurgiului. Acesta a fost primul ansamblu de blocuri experimentale din prefabricate din București: modelul lor a fost folosit, mai întâi, în Vatra Luminoasă și Floreasca și, ulterior, pe toate șantierele din aceea perioadă.

Studio Zona a analizat aproape toate aceste proiecte în anii precedenți, iar colecția de față completează cercetarea legată de strategia de construire de locuințe pentru muncitori și funcționari în primii ani ai regimului socialist.

Prin urmare, colecția de față începe cu analiza blocurilor Rahova, proiectul Companiei de Telefoane. Cum se construia în acea perioadă, de ce, cine erau inginerul Papadache și arhitectul Haralamb Georgescu? Blocurile au suferit modificări față de planurile inițiale, au fost renovate recent (2022-2023), iar locuitorii dezbat găsirea de soluții pentru a face locuirea cât mai agreabilă. Având în vedere încărcătura istorică, proiectarea lor de către arhitecți renumiți ai perioadei, putem să considerăm blocurile din Rahova drept monumente istorice? Ce drepturi și obligații derivă dintr-o posibilă clasare pe Lista Monumentelor Istorice?

Proiectul a constat într-o bogată activitate de cercetare în Arhivele Primăriei Municipiului București, Arhivele Naționale, Biblioteca Central Universitară, dar și în numeroase cercetări și interviuri în cvartalele selectate.

Pentru a ajunge la cât mai mulți cetățeni, filmul a fost proiectat de 7 ori:

16 aprilie: Cinema Muzeul Țăranului Român

18 aprilie: Cinema Gloria

19 aprilie: Parc Bazilescu

21 aprilie: club N’joy (Piața Muncii)

22 aprilie: restaurant Atlantic (fost cinema Drumul Sării)

24 aprilie: Tehnic Club (Eroii Revoluției)

25 aprilie: Parc Cvartal Drumul Taberei