De locuit și povestit

Analiza politicilor de locuire din prima jumătate a secolului ala XX-lea a început în anul 2012, folosind o metodologie care a combinat investigarea arhivelor și cercetare pe teren, în parcelările construite de principalele instituții naționale și locale. Rezultatele au fost publicate constant în articole pe portalul Liternet, în cadrul rubricii „De locuit și povestit”. Fiecare dintre aceste articole analizează o parcelare construită în București, edificată de Societatea Comunală pentru Locuințe Ieftine-București, Căile Ferate Române, Regia Monopolurilor Statului, Casa Construcțiilor și de alte instituții. Analiza acestor parcelări a fost considerabil încetinită de absența arhivelor acestor instituții, fapt care a condus cercetarea spre noi direcții și în noi arhive. Abia după finalizarea cercetării, arhiva Casei Construcțiilor a fost făcută publică și este deschisă spre cercetare la Arhivele Naționale Istorice Centrale.

În 2012, eforturile de recuperare a istoriilor bucureștene se îndreptau spre analiza arhitecturală a caselor şi a palatelor elitei politice și economice (de multe ori abandonate), recuperarea marilor arhitecţi (G.M. Cantacuzino, Henrieta Delavrancea-Gibory, Marcel Iancu) şi reconstituirea cartierelor distruse spre sfârşitul regimului socialist, fie prin mărturii orale, fie prin fotografii realizate cu greu (Cartierul Evreiesc, Uranus). Am dorit completarea acestor perspective printr-o micro-istorie dedicată primelor proiecte de locuinţe „sociale” din Bucureşti care să investigheze apariţia ansamblurilor colective de locuit şi evoluţia lor ulterioară, în accentul a căzut pe clase și conflicte sociale.

Multe dintre indiciile pe care le găseam în timpul cercetării (plăci vechi cu numele străzilor sau a parcelărilor, capace de canalizare, cutii poștale), deși la prima vedere puțin interesante, au ridicat o serie de întrebări care au început să creioneze direcțiile de cercetare. Interviurile pe teren cu locuitorii au scos în evidență lipsa unor informații de bază, precum anul construirii caselor, numele arhitectului sau a instituțiilor care le-au edificat. Prin urmare, pe lângă cercetarea în diversele arhive, un rol important în rubrica de locuit și povestit era legat de memoriile locuitorilor, nu de puţine ori, moştenitorii direcţi ai primilor proprietari. Plecând de la diverşi autori precum Linda Shopes care, referindu-se la metoda istoriei orale și la interviuri, concluziona „contextualizându-le cu atenţie, acestea pot ajuta cititorul să înţeleagă experienţa personală (n. a intervievatului) drept ceva profund social”, am confruntat istoria din arhive cu cercetarea de teren, intervievând diverşi locuitori ai cartierelor de locuinţe în privinţa relaţiei pe care aceştia o au cu istoria cartierului. Schimbând scara istorică de la istorie socială la biografie, mărturiile devin creatoare de sens, vorbind nu doar despre fapte şi evenimente, ci mai ales, despre raportarea acestora în biografia intervievaţilor. Multe interviuri au condus spre piste false (din punct de vedere al acurateței istorice) şi conţin informaţii eronate, iar intervievaţii tind să adune mai multe evenimente şi să le dea un sens comun, suprimând elementul temporal.

Am ales ca intervievaţi persoanele în vârstă din aceste cartiere, considerând că ei sunt în măsură să ofere detalii pe care locuitorii mai noi ai cartierelor nu le pot cunoaşte decât din surse indirecte. Aceștia au acceptat dialogul, surprinşi de iniţiativa şi de situaţia de a fi martori la o istorie la care nu au luat parte direct. În câteva cazuri am reuşit să strângem mai mulţi interlocutori, diferenţa dintre un dialog direct şi o conversaţie cu un grup de persoane schimbând modul de raportare la istorie. Acesta variază de la certitudinea naraţiunii spre o atitudine mai degrabă incertă, intervievaţii vag căutând acceptul pentru afirmaţii în cercul interlocutorilor. Din mărturiile pe care le-am strâns de la cei aproximativ cincizeci de interlocutori din cele 34 de parcelări şi trei blocuri de locuinţe sociale au câteva caracteristici comune pe care putem să le clasificăm în şase categorii.

Tipare de amintire

Primul tipar de raportare la istoria cartierului este prezenţa străinului ca fondator-constructor al locuinţelor sociale. Din relatările intervievaţilor, americani şi canadieni (Lânăriei), suedezi sau evrei (Fabrica de Chibrituri), ruşi şi englezi (Drumul Sării) și-au coordonat eforturile pentru a construi case pentru muncitorii şi funcţionarii români. Comparate cu informaţiile din arhivă, aceste mărturii sunt, desigur, false. Cu toate acestea, modul de re-memorare demonstrează un adevăr parţial – prezenţa capitalului străin în zona industrială Lânăriei la începutul secolului, cumpărarea Fabricii de Chibrituri de suedezi în anii treizeci (casele fiind deja construite) sau prezenţa militarilor ruşi în zona Drumul Taberei după sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Se adevereşte faptul că „ceea ce este cu adevărat important este că memoria nu este un depozitar pasiv de fapte, ci un proces activ de creaţie de sens”, aşa cum susţine Portelli.

În al doilea rând, adevăratul constructor, în cele mai multe cazuri Societatea Comunală pentru Locuinţe Ieftine, este rareori menţionat. De obicei, mărturiile constată faptul că sunt locuinţe ieftine, dar nu leagă construirea caselor cu existenţa unei instituţii publice sau cu un program lansat de stat. De altfel, nici măcar unul dintre intervievaţi nu a putut să menţioneze numele unui politician, primar, director care să aibă legătură cu construirea lor. Singurele mărturii sunt legate de ultima parcelare interbelică din Griviţa, construită de comunişti pentru ceferişti. Mai mult, nici un intervievat nu a ştiut să menţioneze numele arhitectului sau inginerului, în ciuda calităţii caselor pe care cu regularitate o invocă. În mai multe cazuri, dar în special în Vatra Luminoasă, Domenii sau Viilor, cei intervievaţi au menţionat că nu au fost construite pentru muncitorii de rând, ci pentru funcţionarii superiori, pe baza algoritmului meritocraţiei.

În al treilea rând, calitatea caselor se numără printre cele mai întâlnite menţiuni ale actualilor proprietari. Fără excepţie, aceştia laudă casele în care locuiesc, dar şi strada cu arborii precum teii sau platanii care oferă parcelării un aer respirabil. Unul dintre criteriile de apreciere a calităţii caselor este rezistenţa la cutremurul din 1977 pe care toată lumea şi-l aminteşte. Toţi apreciază calitatea materialelor de construcţie, în special a cărămizilor, lucru de care şi-au dat seama când au început să-şi renoveze casele. Unii chiar consideră că renovarea casei (strada Lânăriei) a reprezentat o inițiativă negativă, considerând că era mai bine dacă o lăsau copiilor aşa cum au primit-o de la părinţi.

A patra caracteristică este legată de lipsa informației de clasare pe lista monumentelor istorice. Clasarea caselor este total necunoscută de proprietari, care nu consideră că au nevoie de avizul Ministerului Culturii pentru a le renova, ci doar al Primăriei Generale sau a celei de sector, pe care mai mulţi le acuză de rele practici. Concluzionăm că, în ceea ce priveşte realitatea raportării la legislaţie, prezenţa parcelărilor pe lista monumentelor este, dacă nu futilă, cel puţin necunoscută de cei care ar trebui să aibă grijă de renovarea lor, deopotrivă proprietari sau arhitecţi.

Cu totul altfel se raportează locuitorii din parcelările rezultate din împroprietărire din suburbane. Lipsa lucrărilor edilitare a fost menţionată cu regularitate, mai precis întârzierea cu care acestea au fost realizate, majoritatea după 1989. În aceste parcelări, am aflat cele mai multe detalii despre construirea caselor şi realizarea lucrărilor edilitare, completând reconstrucţia discursului istoric bazat pe arhive. De altfel, detaliile privind interiorul caselor (încălzirea pe lemne, înălţimea camerelor, pivniţa, podul etc.) nu pot fi acoperite de detaliile tehnice din dosarele de parcelare, ci doar de mărturiile locatarilor.

În al cincilea rând, observăm existenta unei geografii bucureştene informale. Fără a ţine neapărat de vecinătate, numeroşi respondenţi au indicat Vatra Luminoasă, parcelările C.F.R. din Griviţa, Drumul Sării sau Floreasca drept proiecte similare cu propria lor parcelare. În aceeaşi paradigmă, locatarii îşi situează cartierul prin raportarea la un indicator din vecinătate care devine un fel de simbol al cartierului: Stadionul Sportul (Belvedere), Turnul de Apă al Fabricii Vulcan sau Velodromul Dinamo. În acelaşi timp, parcelări sunt patronate de Fabricile pentru care au fost construite (Chibrituri, Atelierele C.F.R. sau Manufactura Belvedere). Cea de a treia constantă a reprezentării geografice reprezintă lipsa vreunei informaţii legată de numele străzii. Este dificil să clasificăm mărturiile locatarilor despre ei înşişi sau despre vecinii lor, cu atât mai puţin despre categoriile sociale care locuiau sau locuiesc în zonă. Desigur, Parcul Domenii are un anumit tip de locatari, total diferit faţă de cel din parcelarea Verzişori-Tăbăcari. Unii îşi cunosc vecinii, dar relaţiile de vecinătate nu par a fi foarte dezvoltate. Cu cât parcelarea e mai mică dimensiune, cu atât probabilitatea ca vecinii să se cunoască e mai mare, unul dintre motive fiind şi lipsa unor spaţii publice (parcuri, amfiteatre etc.) în care vecinii să poată să îşi dezvolte aceste relaţii, cu excepţia parcelărilor Vatra Luminoasă şi Floreasca. În ultimul rând, mărturiile împletesc biografiile personale (memoriile despre părinţii sau bunicii), cu situaţia socială a celor care s-au mutat în parcelări, aceştia fiind responsabilii pentru intervenţiile nefericite asupra arhitecturii iniţiale a vilelor prin lipsa unei legături directe cu istoria parcelărilor.

În ultimul rând, identificăm un tipar de raportare la perioada comunistă. Politica de naţionalizare sau de comasare a imobilelor nu a fost un proces îndreptat împotriva proprietarilor acestor case (mulţi dintre aceştia trebuind oricum să îşi plătească în continuare ratele), în primul rând pentru că aceste case aveau prea puţine camere pentru a adăposti numărul mare de muncitori veniţi în Bucureşti. Totuşi, mărturiile din Domenii, Clucerului sau din Vatra Luminoasă menţionează că numeroase case au fost confiscate de comunişti sau securişti, ai căror urmaşi le deţin şi astăzi. probabil şi în Parcelarea Şerban-Vodă a fost vorba despre o confiscare masivă a locuinţelor, de vreme ce nimeni nu îşi aduce aminte de instituţia bisericească care a parcelat acest teren, iar mărturiile indică prezenţa a numeroşi ofiţeri după 1948.

Necesitatea dialogului cu locuitorii

In cadrul cercetării de teren, am decis ca singura modalitate prin care locuitorii să aibă acces la informațiile de arhivă a fost acela de a tipări rezultatul cercetării și de a-l oferi într-un mod ușor de parcurs locuitorilor. Aceasta a fost ideea care a stat la baza proiectului Parcelări istorice și comunități de vecinătate, implementat între 2015 și 2018.

Află mai multe despre Societatea de Locuințe Ieftine în cartea Idealul locuirii bucureștene: familia cu casă și grădină. Parcelările Societății Comunale pentru Locuințe Ieftine București (1908-1948), pe care o poți comanda direct la asociatiazona@gmail.com