Ferentari incomplet. Volumul I: Politici urbane la o margine de oraș (1846-2011)

Cercetare la Arhivele Naționale, în căutarea planurilor de sistematizare din anii 80

Am ales cartierul Ferentari pentru debutul colecției Istoria cartierelor bucureștene din motivele legate de dezbaterile despre patrimoniu și ținând cont de lipsa unei cercetări istorice publicate până în prezent. Ferentariul reprezintă un simbol al spațiului anonim, sărac și segregat de restul Bucureștiului, zona „mărginașă”, cu un renume „suspect” în istoria bucureșteană. Prin imaginarul dominat de violență și sărăcie, cartierul reprezintă o zonă „non grata”, o referință negativă pentru bucureșteni, predominantă și în studiile urbane.

Însă, în ultimii ani, cartierul își consolidează identitatea multiplă prin dezbateri și controverse, transformându-se într-o zonă care propune proiecte sociale pentru locuitori și aduce noi inițiative de folosire a spațiului construit. Printre aceste programe se numără inițiativele conduse de organizații neguvernamentale precum PolicyCenter for Roma andMinorities, Asociația Casa Bună, Studiourile Ferentari și Asociația Zi de Bine, Centrul Comunitar ILO Ferentari (al Asociației Carusel), care au implementat numeroase proiecte sociale, culturale, educaționale, de sănătate publică, inițiative de desegregare și de prevenire a sărăciei sau de creștere a încrederii comunitare printre locuitori.

Din acest punct de vedere, sperăm că studiul nostru va ajuta și va interveni într-o dezbatere mai largă despre cultura și istoria Ferentariului, despre cum gândim mediul urban ca spațiu de intersecții sociale și despre tensiunile identitare existente la nivelul Capitalei.

Cartierul Ferentari a reprezentat o zonă în care administrația orașului a implementat o serie de reforme caracteristice ideologiei asumate și locul în care clasa muncitoare a orașului a găsit și încă găsește cele mai ieftine chirii. Ferentariul este de multe ori asociat termenului istoric de „mahala”, dar și celui mai modern de „ghetou”, cu semnificațiile multiple ale acestor etichetări. Între ele, vom privi evoluția cartierului prin prisma conceptului de zonă interstițială între urban și rural, o zonă a câmpului, necesară înțelegerii dezvoltării acestui cartier prin prisma migrației permanente și a edificării pe terenuri libere. Recursul la „mahala” pentru a stabili alteritatea locuitorilor era un sentiment împărtășit de presa anilor 1930, care vedea, după Filaret, linia de separație între civilizație și lipsa ei, oferind imaginea unui spațiu cultural construit diferit față de centru. Dominat de condițiile precare de locuire, Ferentariul a reprezentat un spațiu al intervențiilor administrative în domeniul sănătății publice, un loc al discursurilor despre modernizarea secolului al XX-lea și de înțelegere a rezultatelor acestor procese istorice. Fără a fi un cartier industrial în sensul prezenței obiectivelor specifice, a reprezentat un loc important al comunității din umbră care a sprijinit dezvoltarea orașului, o clasă muncitoare formată din muncitori industriali, mici comercianți, servitori, ignorați de politicienii vremii sau de cercetarea ulterioară.

Imobilul H. H. Litman, din Ferentari 145. Proprietarul a fost ucis în timpul Rebeliunii Legionare din ianuarie 1941, iar casa jefuită.

Unul dintre puținele imobile în stil neo-românesc, pe strada Doina

Studiul de față, care apare în contextul menționat, ține seama de literatura asupra construirii imaginarului urban și abordează istoria din perspectiva locuirii. Din acest punct de vedere, faptul că prezentul volum revine asupra zonei mărginașe, „problematice” a centrelor urbane îl integrează într-o tendință de a revizita zone europene urbane cu istorii care surprind conflicte sociale, politice sau identitare de lungă durată. Deseori, ele sunt proiecte care încearcă de spargă tiparul de modern/non-modern, valoros/nevaloros și arată cum valoarea patrimonială a spațiului o reprezintă chiar aceste microistorii de conflict, de pauperizare sau de schimbare și ce spun despre un anumit țesut urban.

Am decis să structurăm această lucrare în patru capitole. Primul capitol redă perspectiva antropologică asupra cartierului, scrisă de Gergely Pulay, autor al unei lucrări de doctorat despre Ferentari. Locuind câțiva ani în cartier în perioada 2010-2013, Pulay ne invită să privim Ferentariul din perspectiva unei zone interstițiale, de melanj între sat și oraș, abordându-l în afara conceptelor de „ghetou” și „mahala”. Desele referiri istorice ale locuitorilor la această zonă drept un câmp în care s-au mutat locuitori din alte cartiere sau proveniți din mediul rural demonstrează materialitatea acestei zone-tampon și oferă o cheie de înțelegere din perspectivă istorică: un câmp needificat în care s-au succedat mai multe valuri modernizatoare. De asemenea, Pulay semnalizează locuirea în cartier drept una de necesitate, printr-o mutare care a avut la bază un act violent (în special, evacuări din centru), dar și dificultățile locuitorilor de a se confrunta cu imaginarul cartierului. Este o narațiune redactată la persoana întâi, dezinvoltă, o cercetare redactată după zeci de interviuri cu locuitorii și teoretizată prin comparația cu cartiere sau situații similare la nivel european ori global.

Stadionul Veseliei, cea mai veche bază sportivă din București, în acest moment, inaugurat de Ministerul Muncii în 1929.

Pornind de la această scrutare antropologică a Ferentariului, al doilea capitol clarifică apariția locuirii în zona de azi a cartierului și dezvoltarea țesutului urban între 1846 și 1950. Am analizat proveniența numelui „Ferentari”, planurile orașului, existența podgoriilor și limita administrativă, primele autorizații de construire pe strada Ferentari, planurile de sistematizare, exproprierile și alinierile, lucrările edilitare, arhitectura și parcelarul, dezvoltarea piețelor și populația cartierului în primii 100 de ani de locuire. De asemenea, am investigat și deportările din anii războiului și problema rasială a cartierului.

Blocurile roșii (1946-1952), un succes al regimului comunist în Ferentari

Al treilea capitol continuă narațiunea din perspectiva proiectării și edificării blocurilor roșii, precum și promovarea lor în revistele socialiste, în special prin prisma noului concept socialist de locuire. Proiectul blocurilor roșii a însemnat una dintre primele încercări ale noului regim de îmbunătățire a condițiilor de locuire, o reformă socială de care urmau să beneficieze clasele sociale neglijate de sistemul politic anterior. Loc al ilegaliștilor și stahanoviștilor din Sectorul III Albastru, blocurile roșii au reprezentat prima raportare la noul spațiu socialist de locuire, dominat de locuirea colectivă.

Al patrulea capitol urmărește firul narativ al politicilor urbane și analizează detaliile și schițele de sistematizare din 1962 și 1980, precum și aplicarea lor. Sistematizarea din 1962 și directivele politice din 1966-1968 au condus la ridicarea a peste 150 de blocuri, construirea de școli, cinematograf și alte dotări sociale și au avut ca efect mutarea în cartier a aproape 20.000 de locuitori. Similar, schița de sistematizare din 1980 a transformat masiv o parte din cartier și oferă o cheie de înțelegere a modului în care dotările social-culturale au fost proiectate.

Cartea a fost finanțată de Ordinul Arhitecților din România, prin Timbrul de Arhitectură.

Cercetare și tur în zona blocurilor din Livezilor (decembrie 2022)