Parcelări muncitorești (1951-1958)

Între 1945 și 1958, autoritățile au edificat peste 40 de ansambluri rezidențiale, printre care 14 parcelări de locuințe-tip, cvartale și micro-raioane.

Construirea postbelică de locuințe individuale prin credit de la stat s-a bazat pe decretul 758, adoptat la 20 iulie 1951 și publicat în Buletinul Oficial al Republicii Populare România. Acesta indica că motivele adoptării lui erau legate de „îmbunătățirea condițiilor de locuit ale oamenilor muncii”, de dorința de a contribui „la crearea unor cadre permanente pe lângă întreprinderi” și „pentru a se acorda acelor care voiesc să construiască case de locuit pentru folosința personală, credite în condiții avantajoase spre a-și procura materialele necesare pentru construcții”. Articolul 1 din acest decret stipula că aceste credite erau acordate de Banca de Investiții, cu o dobândă de 1,5% anual și se sublinia faptul că aceste credite „se acordă cu garanția întreprinderii sau organizației economice unde lucrează persoana care solicită împrumutul, pe baza de tablouri întocmite de directorul întreprinderii, de acord cu organizația sindicală”. Creditele (în valoare de 25.000 lei) erau acordate exclusiv pentru construirea de case noi. Decretul a fost ulterior modificat și completat. Inițial, 25.000 lei era suma ce se acorda celor care își construiesc locuințe parter cf. proiectului tip al Ministerului Construcțiilor, în mediul urban, iar 40.000 lei reprezenta suma acordată acelora care-și construiau locuințe tip bloc, cu mai multe etaje și apartamente, prin cooperare cu mai mulți beneficiari. În 1954, s-a interzis construirea de locuințe noi cu parter, în afara celor deja aprobate și începute. Cum se desfășurau lucrările?

Mai întâi, beneficiarul trebuia să prezinte Băncii de Investiții dovada atribuirii terenului de construcție, eliberată de Comitetul Executiv al Sfatului Popular. Tot beneficiarul trebuia să contribuie cu 30% din suma de construcție, care însemna fie bani, fie aport în muncă din partea beneficiarului și a familiei sale și să garanteze că terminau lucrarea într-un an. Împrumuturile trebuiau returnate într-o perioadă care varia de la 8 la 12 ani și se achitau la întreprindere, prin rețineri din salariu.

Pentru a veni în ajutorarea beneficiarilor, Comitetele Executive ale Sfaturilor Populare erau obligate să „atribuie terenurile necesare construirii locuințelor individuale, potrivit cu planurile orașelor și centrelor muncitorești, de preferință în raioanele bine amenajate, având lumină electrică, apeduct și mijloace de transport”. Se mai prevedea că
„dimensiunile terenurilor se vor stabili ținându-se seama de construcția clădirilor gospodărești și de înființarea de gospodării de livezi și grădini de zarzavat”. Articolul 15 din decret stipula că „terenurile pentru construirea caselor se vor atribui în același raion situat în mod convenabil față de întreprindere și într-un loc uscat și sănătos”. Cea de-a doua instituție implicată în reformă era Ministerul Construcțiilor, care era obligată să „elaboreze și să publice în tiraje de masă proiecte-tip pentru case de locuit, construcții individuale, ținând seama de condițiile climatice și de posibilitățile de folosire a materialelor locale. În cursul anului 1951, se vor elabora proiecte pentru o casă cu o cameră, bucătărie, cămară, closet și instalație de lumină, pentru o casă de 2 camere și pentru o casă cu două apartamente cu câte 2 camere”. Așadar beneficiarul putea să construiască doar pe baza proiectelor-tip elaborate de minister și, astfel, se asigura calitatea arhitecturală a noilor construcții. Într-una dintre aceste broșuri de popularizare, autorii menționau că „locuințele trebuie să fie construite rațional, după planuri bine concepute, pentru a forma ansambluri armonioase, care să oglindească măreața epocă de construire a socialismului în care trăim”.
A treia instituție implicată în reformă era întreprinderea sau instituția de stat la care lucra beneficiarul, iar directorii erau obligați să „organizeze aprovizionarea salariaților din întreprinderea respectivă, cu materiale din resurse locale și unele necesare construcției la prețul de Stat și să le acorde, contra plată, concurs pentru transportul materialelor și uneltelor la locul de construcție” și să „stabilească un control sistematic al mersului construcției individuale de locuințe și al utilizării mijloacelor primite în acest scop”. Într-una dintre dezbaterile legate de personalul căruia urma să i se repartizeze credite, se menționa ca lista de beneficiari trebuia „să fie analizată cu toată răspunderea, astfel ca în cursul anului să se evite transferările de credit de la un tovarăș la altul și în același timp să se asigure pe cât posibil terminarea fizică a locuinței respective”. Sumele generale de la bugetul de stat erau repartizate ministerelor, care le împărțeau întreprinderilor.

Însemna întoarcerea la locuințe-tip și la locuința personală o abandonare și o subminare a construirii socialismului? Asemănător cazului Uniunii Sovietice, unde „reprezentările corect ideologice ale locuinței ca produs al muncii destinat doar folosinței și nu profitului a oferit o contragreutate sentimentului de individualism”, comuniștii încercau să prezinte aceste locuințe drept conforme cu ideologia: „[căminul] nu are nici în clin nici în mânecă cu proprietatea individuală rezultată din exploatare și construită pentru exploatare. Proprietatea realizată de omul muncitor în condițiunile arătate este o proprietate clădită exclusiv pe muncă”. Retorica din Scânteia nu putea acoperi, de fapt, eșecul statului centralizat. Cel mai probabil, liderii comuniști au înțeles că doar prin mijloacele statului nu se putea produce necesarul de locuințe, iar contribuția beneficiarilor devenea obligatorie.

Între 1951 și 1958, pe baza Decretului 758/1951 și a decretului 4015/1953, s-au edificat 14 parcelări în Militari, Dămăroaia, Chitila, Bucureștii Noi și Colentina. În afara acestor locuințe individuale, s-au mai construit, în București, aproximativ 200 de blocuri prin cooperare.